Mircea Radu IACOBAN

Eram foarte tânăr redactor la Radio Iaşi, când, nu mai ştiu datorită cărei împrejurări, am ajuns cu microfonul la Bolniţa Mănăstirii Văratec. Auzisem despre maica Epraxia, adevărată legendă vie a Văratecului. Era singurul muritor ce mai putea depune mărturie directă despre Eminescu şi Veronica, pe care-i întâlnise nu odată, în preajma mănăstirii ori pe cărările „Pădurii de argint”. Epraxia avea atunci, conform actelor, 105 ani. I-am înregistrat mărturia mai mult şoptită; emisiunea s-a difuzat în preajma unui 15 ianuarie, cu aproape 50 de ani în urmă.

Nu ştiu ce s-a mai întâmplat apoi cu banda uşor friabilă, de tip neperformant (Agfa C); pur şi simplu, nu mi-am dat seama, atunci, de unicitatea înregistrării. La Radio Iaşi încă nu exista ceea ce se numeşte o „Fonotecă de aur”; o vreme am păstrat-o rola acasă, într-un sertar oarecare, fără ca barem s-o inscripţionez; la o curăţenie generală, luată la grămadă, probabil c-a fost aruncată...  În ciuda vârstei, memoria Epraxiei părea a funcţiona fără greş: portretele fizice ale celor doi, adeseori întâlniţi împreună la Văratec, „dar niciodată la braţ sau ţinându-se de mână”, coincid cu datele oferite de istoria literară. Cu o singură abatere: pe Mihai l-a văzut „cu părul negru şi faţa bălaie”. Cine ştie ce irizări şi jocuri ale luminii printre mestecenii Pădurii de Argint vor fi contribuit la înfiriparea şi memorarea acestei imagini „neconforme”, la care Epraxia n-a putu fi niciodată convinsă să renunţe: „’mneavoastră credeţi ce vreţi. Aşa i-am văzut eu.”

 Venerabila maică s-a călătorit de mult către Domnul. Tot la Văratec se află şi mormântul Veronicăi. Vocea maicii, molcomă, şi ostenită, ne-graba în rostirea cu sonuri de stinsă rugăciune, ar fi putut rămâne singura mărturie orală a trecerii „Luceafărului” prin zenitul iubirii împlinite. N-a fost să fie... Altă dată, căutând printre „ruinuri” ieşene umbra vreunui evocator „a fost odată”, am ajuns şi la aşa numita „casă cu absidă”, rămasă ca o bizară insulă-mărturie prin veac în centrul unui oraş pândit de inerente înnoiri edilitare, azi în egală măsură şi lăudate, şi contestate. Nu erau de aflat acolo „ale turnurilor umbre”, fiindcă din fosta casă a lui Ilie Kogălniceanu, în care, probabil, se născuse Mihail, rămăseseră doar zidurile verticale, groase de peste un metru şi afumate în sumedenia de incendii ce-au bântuit Iaşii secolului XVIII.

Ţiganii (încă nu erau cetăţeni europeni) au jumulit complet străvechea clădire, lăsând din acoperiş numai bârnele de stejar, prea groase şi prea grele pentru a fi sfeterisite noaptea, cu căruţa. Reşedinţa avea zid de incintă şi corp de gardă cu coloane şi capiteluri; ghinionul şi, totodată, norocul ei l-a constituit decizia ca taman acolo să se edifice noul centru civic al urbei, urmând a se construi în zonă Palatul de justiţie, Hotelul „Moldova”, Teatrul „Luceafărul” şi popularele blocuri cu zece etaje.

Ghinon pentru că avea să fie demolată – oricum, refacerea era imposibilă. Norocul: hotărârea de a fi reclădită aidoma, pe un amplasament alăturat, urmând a deveni Casă a Scriitorilor. Cum stăruia, acolo, un bizar son de legendă moldavă, m-am abătut ades pe la ruinele casei cu absidă. Odată, coborând în beciul cât un naos de catedrală, am observat că flacăra chibritului ce urma să întreţină jarul pipei din dotare este suptă ciudată, undeva către colţul încăperii. Aprind altul, se întâmplă la fel. Am lămurit ciudăţenia după  ce am înlăturat un morman de navete goale, ştirbe şi putrezite, clădărite de cine ştie şi de ce tocmai acolo. Peste câteva zile, însoţit de un operator TVR, aveam să vâslesc, în barca de cauciuc, pe sub centrul Iaşiului. Neobişnuitul film izbutit şi difuzat atunci, în anii ’70, nu izbutesc să-l mai aflu în arhiva TVR. Şi cum rigorile de spaţiu mă obligă să aşez punctul final, voi reveni în tableta următoare cu descrierea navigării pe sub fosta capitală moldavă.