Mircea Radu IACOBAN

Cine-şi propune să înţeleagă cât de cât meandrele sufletului rus ar trebui să citească romanul „Serghei Esenin, aşa cum a fost”. L-am găsit la un anticar ce mi l-a dat „la pachet” cu alte opuri gălbejite, ţinând la preţ doar când a fost vorba despre „Istoria Gestapoului”. Cartea am primit-o aproape ca un bonus, fiindcă zăcea în raft, necăutată, de vreo 7ani. Eram corespondent de front la Nistru în momentul apariţiei romanului (2002), aşa că nici n-am ştiut de el. Traducătorul, amicul universitar Emil Iordache, plecat  într-o lume ce vrem s-o credem mai bună, l-a evocat cândva, trecător, într-o discuţie la un pahar, dar mai importantă părea atunci tema Sandra Brown şi am petrecut seara amuzându-ne de credulitatea cititorului român, fiindcă autorul câtorva dintre cele mai căutate romane „ale Sandrei” era chiar... Emil Iordache.

În anii aceia de efervescenţă mai mult sau mai puţin revoluţionară era la modă demonizarea ruşilor şi n-o să uit scena petrecută în holurile Teatrului Naţional, când o universitară ce toată viaţa a predat literatura rusă chirăia protestând la adresa prezenţei lui Cehov în repertoriul Naţionalului: „S-o mai terminăm cu ruşii ăştia!” Izvorâtă din complicatul şi amalgamatul zăcământ de singurătate, disperare, nădejde, generozitate, egoism, măreţie, nimicnicie, dramatism, comicărie, mizerie materială şi reală altitudine spirituală propriu sufletului rus, poezia lui Esenin a răsunat ca un ţipăt şi a fascinat fără egal în epocă. După sinuciderea poetului s-a încercat ataşarea (ca să nu spun înjugarea) postumă a lui Esenin la carul „noii literaturi bolşevice” – tot aşa cum, păstrând proporţiile, Eminescu era declarat cândva precursor la ideologiei marxiste. Astfel (şi complet fals) l-a perceput şi occidentul, unde, dacă nu era etichetat drept „poet bolşevic”, apărea în poze pe coperţile marilor reviste ilustrate împreună cu Isadora Duncan sub legenda „Isadora şi amorul ei, un tânăr poet rus”.

 Nici nu i se pomenea numele: conta doar faima marii balerine adusă de Lunacearski să patroneze şcoli de balet în „noua Rusie”. Şi Esenin şi Isadora nu neglijau, instinctiv poate, utilizarea relaţiei amoroase în  potenţarea afirmării sociale. Balerina avea la activ legături răs-mediatizate cu Singer, regele maşinilor de cusut, cu Gordon Craig, cu d’Annunzio, iar poetul a mizat pe faima postumă a lui Tolstoi când s-a căsătorit cu nepoata romancierului, ori pe aceea a inegalabilului Şaliapin când i-a curtat fiica. Totdeauna, relaţia era univocă: femeia iubea, Esenin era iubit. Şi-atât. Radia prea mult farmec, aşa că  i se îngăduia orice. Călător prin Europa şi America (pe banii Isadorei), poetul dezrădăcinat constata că, acolo „păsărelele stau doar unde li se dă voie” şi „chiar dacă noi suntem săraci, chiar dacă la noi e foamete, frig şi canibalism, avem în schimb suflet.” Pentru a concluziona: „ce să căutăm noi aici, cu poezia noastră neobrăzată?” Văzută ca întoarcere la liman, revenirea în Rusia l-a cufundat în ştiutele băi de adulaţie şi popularitate, deşi începea să se lungească lista scriitorilor al căror nume a trebuit însoţit, în notele de subsol ale cărţii, cu precizarea „împuşcat”. Esenin a scăpat şi de gulag şi de glonţul de la Lubianka, dar avea să-l răpună înecarea în blestemata vodcă ce i-a adus, până la urmă, internarea în ospiciu. Dacă şi-ar fi orânduit viaţa potrivit canoanelor onorabilităţii, probabil că n-ar mai fi existat nici poemul „Moscova cârciumăreasă”, nici şarmul atât de aparte al întregii sale opere.

 A beneficiat de tot ce-şi putea dori un rus în acele crâncene vremi: impunitate, faimă, iubirea supusă a femeilor, recunoaştere naţională şi internaţională, o anume bunăstare căreia tot el îi dădea cu piciorul, prietenii statornice, urmaşi (refuza să-şi vadă copilul!); ce l-a împins la sinucidere? Mariengof, autorul romanului, încearcă să explice inexplicabilul într-un capitol chiar astfel intitulat: „de ce s-a sinucis Esenin?” Nu izbuteşte, fiindcă în ecuaţie se implică necunoscuta abisalului suflet rus: „Să mori în viaţă nu-i o noutate / Desigur, şi-a trăi nu-i ceva nou”. Galia, ultima lui soţie, s-a împuşcat pe mormântul lui Esenin. Alte femei, necunoscute, au găsit de cuviinţă că viaţa lor şi viaţa în general şi-a pierdut rosturile odată cu dispariţia lui Serghei – s-au sinucis. Isadora a murit decapitată de fularul agăţat în roata automobilului decapotabil. Crâncene poveşti de viaţă şi de moarte ţesute în preajma poetului damnat Serghei Esenin!

Cartea este presărată cu crâmpeie din neliniştita lui creaţie poetică. De remarcat: dintre toate traducerile, de departe-i cea mai izbutită a lui George Lesnea.

„Râde pân-la lacrimi clopoţelul...”