Cătălin MIHULEAC

Era păcat, mare păcat ca frumuseţile Barcelonei - oraş clădit de inspiraţia şi mâna lui Dumnezeu -să fie stropite la nesfârşit de sângele taurilor ucişi în spectacolul de prost gust care e corida. De aceea, hotărârea parlamentului catalan de a interzice, în fine, o barbarie incompatibilă cu pretenţiile mileniului trei, este salutară nu doar pentru locuitorii acestei enclave de civilizaţie, ci şi pentru milioanele de turişti, care au vibrat în locuri ca „La Sagrada Familia” sau „La Pedrera”. Poate doar turiştii japonezi să regrete corida, fiindcă, la câtă minte şi câtă inimă au ei, moartea unui animal în chinuri nu poate decât să-i distreze la maximum, făcându-i să bată din palmele lor galbene, până li se rup din coate.

Rămâne însă ca, în restul Spaniei, măcelărescul show – la care participă un taur naiv, amăgit în stânga şi în dreapta cu o cârpă roşie de un toreador îmbrăcat ca un mire cununat de Mădălin Voicu - să-şi facă mai departe mendrele. Goya, Picasso ori Hemingway sunt vipurile de ieri, îndrăgostite de vacarmul tribunelor care mugesc „olé-uri” încântate. Scriitorul peruan Vargas Llosa ( la ăsta chiar nu mă aşteptam! ), actriţa Paz Vega sau fotbalistul Raul ( dar ce poţi să-i ceri unui fotbalist? ) sunt vipurile de azi, care se vor grăbi să îşi cumpere în restul Spaniei bilete la lojă, pentru a nu rata cumva vreo picătură de sânge picurată în praful arenei din grumazul animalului, prăjit de suliţele înfipte savant. Apropo de Mario Vargas Llosa: în loc să-şi vadă de cărţile lui, umblă cu hârtiile albe în buzunar, pentru a le umple cu semnături în favoarea înscrierii coridei în patrimoniul UNESCO, ca nu cumva cruda oribilitate să dispară.

Scriitor a fost şi Octavian Paler, care, în cartea „Viaţa ca o coridă”, răsucea acest bâlci trist pe toate feţele, socotind ba că „fiecare zi de coridă e o zi de doliu pentru demnitatea umană”, ba că „în ultimă instanţă, corida e o declaraţie de dragoste”, de vreme ce, la sfârşitul execuţiei, toreadorul îi dăruieşte urechea taurului gagicii lui, care se udă toată de fericire.

Octavian Paler nu mai trăieşte, ca să-l pot întreba, dar sunt sigur că în zilele când a scris „Viaţa ca o coridă” suferea de o abstinenţă de aia nasoală, care îţi dă vedenii.