Mircea Radu IACOBAN

O oară de-ar fi fost Mihai Sultana Vicol ministru al armatei şi Tiraspolul era definitiv ocupat de tancurile româneşti, Insula Şerpilor extrasă din Marea Neagră cu tot cu hidrocarburi şi răsădită în Cişmigiu, Smirnov şi Voronin închişi în cuşcă la Grădina zoologică de la Băneasa. Vicol este un radical. Sătul de tergiversări şi de baterea pasului pe loc în readucerea Basarabiei acasă, şi-a preschimbat pixul în bazooka şi trage în toate direcţiile cu muniţie brizantă, n-are mamă, n-are tată – dar are un ideal: reîntregirea. Pentru sinceritatea-i deplină depun oricând mărturie.

Amândoi cu jale am trudit la Chişinău în anii 91-93, trimişi de gazete greu de suportat pentru rusofili încă de la titlu („România liberă”, „Românul”), amândoi am pătimit destule în vâlvătaia războiului de la Nistru. El, bătut temeinic în cap cu telefonul (!), subtilă aluzie la ştirile trimise gazetei, eu, arestat la Tiraspol – episod despre care am mai scris şi, oricum, nu-mi face plăcere să mi-l reamintesc.

Ne întâlneam, la Chişinău, în faţa chioşcurilor de ziare, căutând gazete româneşti, tot mai greu de aflat. Parcă-l văd: purta un palton până-n pământ şi avea un etern zâmbet resemnat, datorat desigur sentimentului de vinovăţie ce-l încercam, ca români din România, faţă de înceata, dar continua năruire a iluziilor fluturate deasupra podurilor de flori.

Cartea „Basarabia, pământ de lacrimă românească” (Ed. „Opera magna”, 2010) adună articolele publicate ici-colo de Vicol după revenirea din Basarabia. Şi-a păstrat relaţiile cu gazetarii din Republica Moldova, urmăreşte atent presa de acolo, cutează incursiuni peste Prut, ceea ce-i permite să identifice şi să arate cu degetul ochiurile sărite din ţesătura relaţiilor româno-basarabene şi, mai ales, să-şi susţină cât mai vehement teza devenită obsesie: Basarabia, acasă. Ultimul lucru ce-l preocupă pare a fi rafinamentul stilistic şi eschivele diplomaticeşti: scrie direct, deschis, adeseori chiar brutal, punând interlocutorilor întrebări incomode, cu răspuns unic („Doriţi reîntregirea României?” - îl întreabă pe moscovitul E. Grebenicov), investighează în dreapta şi-n stânga pentru a rotunji cum se cuvine această a şasea carte a sa născută din epopeea despărţeniei româneşti. Un prim capitol este consacrat lui Grigore Vieru, după ce anul trecut a dedicat poetului un întreg volum („Grigore Vieru, pontiful limbii române”).

Constatând cu simplitate că „Astăzi, juriile de poezie nu mai pun în discuţie talentul, au alte criterii. Spiritul de gaşcă înlătură din concurs valoarea”, Vicol se întreabă pe bună dreptate de ce nu i s-a acordat niciodată lui Grigore premiul de poezie al Festivalului „M. Eminescu” de la Botoşani. Tot din aceeaşi pricină, am spune noi, pentru care preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, academicianul român Mihai Cimpoi n-a fost invitat la nici o ediţie a Festivalului! „Trebuie din când în când să fulgere pentru a se vedea la faţă românii în desimea beznei” – sună un aforism din ultima carte a lui Vieru, „Taina care mă apară”. Moartea poetului a fulgerat conştiinţele şi s-au încercat gesturi reparatorii târzii; curând, ecourile tragediei de la Cahul se vor stinge, reintrându-se în strâmba normalitate. De, tot Grigore spunea: „La români, până şi recunoştinţa este supărată”...

În ce priveşte politicalele, cartea lui Vicol le ia pieptiş, acordându-se ceva spaţiu (nu cât s-ar cuveni) unui episod bizar şi ceţos, până acum rămas fără explicaţie oficială: preşedintele Băsescu a sprijinit alegerea lui Voronin (!!), cerându-i lui Iurie Roşca, marele trădător al mişcării de resurecţie naţională, să-l susţină la votarea în Parlament. Ceea ce s-a şi întâmplat: Voronin a ajuns preşedinte... cu sprijinul României! Care, colac peste pupăză, a apelat la cine se cuvenea, moralmente, mai puţin. O explicaţie, desigur, s-ar putea să existe, dar nu ne-o oferă nimeni. Dacă a fost simplă gafă politică, atunci e prea de tot gogonată. Dacă-i vorba de o mişcare cu mobiluri ascunse, opinia publică ar merită barem o desluşire parţială, ceva în genul „nu se poate spune încă, se va desecretiza în 3010”. Ca să nu mai vorbim despre amestecul deschis în treburile altora – prea s-a jucat la faţă de cortină! – şi de impardonabila eroare a ţărăniştilor, care au propulsat gruparea lui Roşca în Internaţionala Creştin-Democrată.

Cum se vede, toate ni le facem cu mâna noastră! Fără nici o legătură (aparentă) cu cele de mai sus, aşez, în final, încă o cugetare a lui Grigore Vieru: „Patriotismul ne păstrează ca oameni, ne înalţă ca sfinţi şi ne curăţă de rugină numele imprimat în metalul veşniciei.”