Mircea Radu IACOBAN

Cine mai scrie azi scrisori? Genul epistolar şi-a trăit traiul, după ce a cunoscut o vijelioasă înflorire în sec. XVII (Pascal, Montesquieu, Rousseau), apogeul în veacul XVIII (Voltaire a aşternut pe hârtie aproape 18.000 de scrisori!), retragerea pe poziţii dinainte stabilite în veacul XIX (Flaubert, Cehov, Dostoievski; la noi, Alecsandri, Kogălniceanu, Maiorescu şi mai cu seamă Duiliu Zamfirescu), spre a dispare ca gen literar în ultimele 7-8 decenii ale sec. XX, când epistola e-o stratagemă şi adresantul trucat, destinatarul fiind, de fapt, cititorul (G. Liiceanu, „Scrisori către fiul meu”). Genul în sine se cuvine respectat, câtă vreme întâiul monument de limbă română e-o scrisoare – misiva lui Neacşu din Braşov. Sigur că este o mare diferenţă de intenţie şi rang între romanul epistolar, inaugurat, la noi, de C. Negruzzi, şi scrisorile ce nu-şi propun altceva decât simplă şi ternă comunicare de informaţii, chiar dacă în unele se pot desluşi insule de literatură – pamflet, descripţie, portret, aforism, metaforă.

Mai întâi telefonul, a-toate-acaparator odată cu apariţia mobilului, apoi internetul, au coborât scrisoarea de pe soclu, lăsând oarece funcţionalitate laşă anonimei şi rigiditatea impersonală necesară adresei oficiale. Încerc să-mi amintesc când şi cui am expediat ultima epistolă şi nu aflu altceva decât cărţile poştale trimise din cazarma Botoşanilor colegelor: pentru deplina autenticitate a scrisorii din cătănie, le caligrafiam cu creion chimic muiat în gură şi încheiam protocolar cu „Hopa ţupa, ţupa hopa / Cineva din Europa”. Cu numai jumătate de veac în urmă însă, confraţii noştri îşi scriau de zor unul altuia, improvizând punţi de comunicare afective altfel imposibile atunci.

 De ce ar fi făcut Labiş excepţie? Poetul de la Mălini a întreţinut o corespondenţă de tot interesul cu amicii şi a primit sumedenie de scrisori, unele hâtru revelatoare pentru mentalitatea epocii. De pildă, Al.I. Friduş îi solicită, prin 1952-53, poezii pentru „Iaşul nou”, cerându-i să scrie „despre proiectul de Constituţie, combaterea devierii de dreapta, numirea tov. Gheorghiu Dej ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri etc.” Tot să scrii! Altfel, în afara contribuţiei pe care scrisorile adunate de N. Cârlan în cartea „Corespondenţă” (Ed. „Lidana”, Suceava, 2009) o aduc în detalierea unor amănunţimi biografice, atât ale lui Labiş, cât şi ale prietenilor, aflăm acele frecvente „insule de literatură” ce vădesc ascuţit spirit de observaţie, remarcabilă intuiţie, virtuţi portretistice şi o coaptă maturitate în înţelegerea vieţii. Iată-l cum vede lumea citadină ochiul deprins cu limpezimile curate ale Mălinilor: „Şi aici beţivii îşi dau sărutări, dar sunt perfide; aici, un ochi îmbătat de arome şi forme caută şi mai iscoditor decât unul treaz mijloace de parvenire, ocazii de linguşire, ori cuvinte subtile cu care se trădează altul, ca să poată da la cap...” Deşi multe dintre aceste scrisori au mai fost reproduse şi comentate în alte publicaţii, faptul că N. Cârlan le înmănunchiază şi le prefaţează cu seriozitatea şi profesionalismul de acum cunoscute conferă cărţii interes şi utilitate.

De altfel, volumul se poate citi ca un roman al „primelor iubiri” faţă de literatură şi de profesiunea scrisului. Îmi îngădui, totuşi, trei rezerve. Prima este neesenţială şi se referă la impardonabilul belşug al greşelilor de corectură. Autorul n-ar trebui lăsat să-şi facă singur corectura; o dovedeşte faptul că, în exemplarul ce ni l-a oferit, N. Cârlan încearcă să îndrepte cu pixul erorile găsite post-tipar. Nici acum nu vede... decât una din cinci! A doua: gestul generos al ieşenilor, care l-au trimis pe prof. Const. Ciopraga să-l aducă pe elevul Labiş în capitala culturală a Moldovei este tratat mai degrabă cu suspiciune decât cu preţuirea cuvenit (mă emoţionez de fiecare dată când văd, în arhiva Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor, cele două bilete de tren clasa a III-a pe ruta Fălticeni-Iaşi...) În fine, a treia: e de mirare cum poate un istoric literar serios şi avizat să-l ia în braţe pe „crede şi nu cerceta!”, acordând credit total tezei aiuristice a asasinării lui Labiş. El vede moartea poetului „programată, regizată şi monitorizată profesionist.” Aş! Basne! Nu reiau sumedenia de contra-argumente înfăţişate într-o mai veche tabletă din această rubrică;  îmi permit doar să-l rog colegial şi amical pe cercetătorul ce-l preţuiesc sincer să nu dea credit senzaţionalului gazetăresc. Eminescu ucis, Labiş, asasinat, Preda, omorât... Trăim în ţara care-şi ucide scriitorii? Hai să fim serioşi! Cerem şi noi, precum biata coana Leana, dovada!