Mircea Radu IACOBAN

De mai mulţi ani am renunţat la vânătoare: pur şi simplu, nu mă mai lasă sufletul să ucid vietăţi. Ceea ce nu poate fi decât un îngrijorător semn de bătrâneţe. Nu contest, însă, rolul şi locul vânătorii în alcătuirea lumii acesteia: gospodărirea vânatului, controlarea şi ponderea recoltării, organizarea corectă a ieşirilor în teren, combaterea braconajului, sunt activităţi fără de care fondul cinegetic, şi aşa şubrezit, s-ar nărui de tot. Mai ţin legătura cu foşti camarazi de stand, compar, stau de vorbă cu vânători bătrâni nevoiţi să-şi pună puşca-n cui, citesc siturile oficiale şi ascult şoaptele nemulţumiţilor.
Deşi situaţia diferă de la un judeţ la altul, o primă constatare se impune pretutindeni: efectivele scad vertiginos. Cum, de altfel, tot ce-i sălbatic, natural, nealterat, nechimizat, nefalsificat, tinde să se retragă în lumea amintirilor. Greul vânătorii l-a dus, totdeauna, amărâtul de iepure; acum, poartă ciubote roşii. Dac-aş spune cuiva că, odată, la Şipote, am împuşcat 16 la o bătaie (şi-ar mai fi fost, de nu mi se terminau cartuşele) m-ar decreta regele mincinoşilor. De-a dreptul logic, câtă vreme, azi, doar norocoşii se mai pot lăuda cu totalul de 5-6 şoldani într-un întreg sezon.
Gura lumii cea slobodă spune că, întâi de toate, de vină-i braconajul, practicat tocmai de cei care-s însărcinaţi cu respectarea legilor şi ocrotirea vânatului. Depune mărturie păienjenişul urmelor de jeep de pe tarlalele cu grâu, unde se braconează temeinic, noaptea, la far. Ştie tot satul, dar nu se-aude nici un murmur: cum să-l reclami pe cel cu pâinea şi cuţitul, dar mai ales… cui să-l reclami, câtă vreme în fruntea abuzurilor sunt taman şefii care… ?
A doua constatare mi-a prilejuit-o replica unui amic: „Află că-n grupa noastră nu mai este nici un ghiolban. Doar lume subţire”. „Ghiolbanul”, adică săteanul din zonă, care, de când se ştie, a considerat vânatul rod al pământului, ocrotirea lui părându-i-se la fel de firească şi de obligatorie precum praşila porumb ori legatul viei, nu mai are cum plăti taxele exorbitante (pentru el) la AJVPS: între 11 şi 15 milioane vechi, în funcţie de judeţ, şi numai pentru vânatul mic, adică, iepuri şi fazani, care… nu-s, plus celelalte angarale (500 lei plata fiecărui gonaş pe zi, 400 lei o cutie de cartuşe ş.m.a.) Doar n-o să-şi vândă caii pentru plata cotizaţiei, spre a se alege cu 5 iepuri; ar fi chiar ca-n „Dănilă Prepeleac”! Ţăranul român mai vânează doar în prozele lui Sadoveanu; în rest, îl mai întâlneşti doar la gonaşi, unde bate arăturile ca s-aducă domnilor iepurele-n puşcă: democraţia i-a exclus din ecuaţie, introducând în loc mulţime de necunoscute - de regulă, patroni super-motorizaţi şi omnipotenţi, convinşi că puşca le atestă şi le validează inserţia în high-life.
A treia constatare: nu-i prea mare deosebire între hulitele vânători exclusiviste ale şefilor de altădată şi cele ale mărimilor de azi. Ba aş spune chiar că regulile scrise şi nescrise erau mai abitir respectate atunci decât acum. Am comis un cine-roman, care a apărut zilele acestea, intitulat nu întâmplător „Pompe funebre”, pornind tocmai de la vânătorile unui prim-secretar, spre a se ajunge la repetarea aidoma a situaţiilor, dialogurilor, reacţiilor, în zilele noastre, când s-au schimbat titulaturile, dar nu şi esenţa: vânează cel puternic, pe lângă el, cine-i acceptat. Dl Ion Nicolae, situat pe locul II în topul bogătaşilor români, cu o avere estimată la 2,2 miliarde de euro, are acum în proprietate domenii de vânătoare însumând zeci de mii de hectare pe lângă Zimnicea şi Roşiori.
Se pare (din declaraţiile sale) că a izbutit să refacă efectivele de vânat în zone în care „nu mai exista nici iarbă” – ceea ce-i lăudabil. Dar cine mai vânează acolo? Doar invitaţii lui Ion Nicolae – ca şi la Balc, unde au liber acces, strict, oaspeţii lui Ţiriac. Aşa că nu numai „ghiolbimea” a fost complet exclusă, ci şi restul vânătorilor din zonă, care degeaba plătesc cotizaţia la AJVPS dacă nu-s şi-n graţiile patronului. Au fost privatizate, deci, şi sălbătăciunile! Articolul 2/2 al Legii fondului cinegetic şi protecţiei vânatului” (1996) spune răspicat: „Vânatul este un bun public, de interes naţional”.
Public, public, da’ dacă nu te invită dom’ Nae…