Mircea Radu IACOBAN

N-aş spune că, la finele lecturii nesfârşitului dialog Virgil Măgureanu – Alex Mihai Stoenescu (Ed. „Rao”, 2008) am primit răspuns la sumedenia de întrebări rămase nelămurite după scurgerea celor două decenii de la întâmplările din 1989. Scriu „întâmplări” şi nu revoluţie pentru a respecta cât de cât opinia participanţilor la dialog, ambii foarte „în temă” şi ambii adepţi, pe faţă sau cu destule reţineri, ai tezei loviturii de stat.
AMS, care, de regulă, nu prea are îndoieli, consideră că, din momentul în care Stănculescu l-a condus pe dictator spre elicopterul lui Măluţan, s-a produs o lovitură de stat militară (definiţia de dicţionar a loviturii de stat n-o ia nimeni în seamă). VM, mult mai parcimonios în aprecieri, cu avansări urmate de retrageri prudente, nuanţează: ”momentul 89 în România n-a fost unul spontan, dar nu voi putea nega niciodată rolul pe care l-au avut mulţimile, atunci când s-au pus în mişcare.”
Măgureanu ia în calcul şi efectele unui „haos bine întreţinut”, în vreme ce Stoenescu nu vede decât organizare, premeditare, manipulare încă din secunda zero şi subminare – desigur, rusească. De altfel, istoricul militar pare a avea o adevărată obsesie a prezenţei malefice a KGB şi te întrebi dacă acasă, când deschide frigiderul, nu se aşteaptă să dea peste un spion rus! Ţine acum de domeniul evidenţei faptul că, în iniţierea exploziei din ’89, au fost adânc amestecate servicii de spionaj străine – cu preponderenţă moscovită – şi că desfăşurarea ulterioară a evenimentelor a fost marcată de implicarea, directă sau indirectă, câtorva state mai mult sau mai puţin prietene.
La fel de evidentă este documentarea solidă şi minuţioasă
a lui AMS, precum şi preocuparea statornică de a pune cascada de informaţii în slujba tezelor consecvent avansate, în paralel cu minimalizarea sau trimiterea în derizoriu („asta contează mai puţin”) a dezvăluirilor ce ar putea şubrezi construcţia proprie. Ceea ce, până la urmă s-ar putea trece cu vederea; adevărata nedumerire se referă la faptul că, în pofida regulii intangibile ce pretinde istoricului obiectivitate deplină, fără parti-pris-uri de sorginte politică, AMS nu se sfieşte să declare că a fost fan şi participant activ la evenimentele analizate (Piaţa Universităţii), că – între altele – a fost invitat la masă de deloc neutrul ambasador al Olandei etc. etc. Şi nu se osteneşte să respingă ori să amendeze aprecierea lui VM: „Dumneavoastră, intelectual de dreapta”.
Un intelectual de dreapta va scrie, în astfel de prea proaspete circumstanţe, o istorie de dreapta – şi asta nu mai este istorie, ci pledoarie deghizată pro-causa. Adevărata istorie a revoluţiei române n-o va izbuti nici un intelectual de stânga, nici unul de dreapta, ci numai autorul capabil să opereze în afara angajamentului politic, fără „ira et studio”. Deocamdată, să ne mulţumim cu acele crâmpeie care revelează detalii mai puţin cunoscute sau total neştiute, ori să acceptăm ceea ce este cu adevărat evident şi incontestabil. Cum ar fi, de pildă, episodul „scrisorii celor şase”. Iniţiativa a aparţinut lui Gh. Apostol, recrutat şi apoi reactivat de KGB. Brucan (şi mai KGB-ist) şi-a dat seama că textul lui Apostol (semi-analfabet) este inutilizabil şi a apelat la exersatul condei al lui Bârlădeanu. Ruşii voiau să dea un surplus de indicaţii şi, astfel, Brucan a fost invitat să conferenţieze în… USA. De unde a fost adus la Moscova, desigur, fără formalităţi şi vize, instruit şi expediat în Austria. Când s-a întors în România, contraspionajul a observat o ştampilă în plus pe paşaport, cea de la Viena - şi aşa a început exilul lui Brucan la Dămăroaia.
Alta: procurorul Voinea îl chestionează acuzator pe Măgureanu: „Ce căuta SRI-ul în Piaţa Universităţii?” Răspuns la îndemâna oricui; „toate serviciile posibile din această arie a Europei erau prezente acolo, puteau lipsi tocmai… românii?” O aserţiune (discutabilă) a lui VM: „Moscova, dacă voia să scape de Ceauşescu, o putea face mult mai uşor şi mai repede decât prin marea dezordine din decembrie.” Şi tot VM despre revoluţie şi revoluţionari: „Pe mulţi i-a ameţit libertatea şi, îmi pare rău s-o spun, cu o frecvenţă care ar trebui să ne pună pe gânduri, au ieşit în faţă oameni care fuseseră vinovaţi penal, oameni cu dosare penale, nu cu atitudini anti-comuniste (…) Era o perioadă în care nu conta cum ieşi în faţă. A fost una dintre cele mai mari neşanse ale relansării României.” Cartea merită citită, utilizându-se informaţiile drept cărămizi pentru construirea de concluzii… în regie proprie.