Mircea Radu IACOBAN

Cornel Ivanciuc scrie, în „Gardianul”, despre Republica Moldova. N-avem suficient spaţiu pentru a reproduce articolul în întregime (deşi s-ar merita), aşa că ne vom mărgini la câteva citate. Ivanciuc începe abrupt: „Nu simt nimic pentru acest stat mutant şi nu înţeleg de ce, în raport cu Moldova, România este numită de mediile ude de entuziasm de la Bucureşti, cu un soi de alint de maşteră lacomă, ţară-mamă. Nu cred că Germania se pretinde ţară-mamă a Austriei sau Lichtensteinului, deşi ar avea mult mai multe motive s-o facă. Nu am călătorit niciodată în Moldova şi nici nu am de gând să mă deplasez curând înspre un asemenea deşert. În topul ţărilor pe care n-aş vrea să le vizitez, Moldova ocupă prima poziţie. Laos, Etiopia, Bolivia, Ghana sau Buthan mă interesează de o mie de ori mai mult (...) Prefer europeana minoritate maghiară oricărui amestec indigest de muscali, găgăuzi şi bulgari (...) Moldovenii simt ruseşte, gândesc muscăleşte şi vorbesc româneşte...” (etc., etc.)
Nu cred că astfel de texte se cuvin comentate. Când infamia depăşeşte toate limitele, trebuie lăsată să dospească în propria-i acreală; dându-i atenţie, se înfoaie şi-şi dă importanţă. Nici nu mă surprinde, nici nu mă indignează poziţia mişelească a lui Ivanciuc, a cărui moralitate a ilustrat-o verdictul de colaborator al Securităţii din pricina căruia a fost dat afară de la „Caţavencu”.
Cu adevărat întristător şi îngrijorător este faptul că acest Ivanciuc, care ziceam că reprezintă un caz singular şi patologic de mizerie a simţirii româneşti, are sumedenie de adepţi ce nu se sfiiesc să-şi clameze solidaritatea pe blogul gazetei. De pildă, „Al” scrie: „Fenomenul moldova (cu M mic! – n.n.) a fost creat de un degenerat ca Păunescu şi de alte vite care, cică, s-au născut acolo” (restul mesajului este ireproductibil din pricina licenţiozităţii). Iată şi părerea celui ce semnează „Vox po”: „Autorul are perfectă dreptate. Toate câte s-au spus aici sunt sută la sută reale.” Aceeaşi opinie o împărtăşeşte şi „Matrioşka”: „Sunt perfect de acord cu tine, Cornele!” Îl susţine „Gerg”: „Trebuie să recunosc că dl Cornel Ivanciuc are mare dreptate. Nu am găsit pe cineva care să aibă o asemenea opinie absolut realistă de altfel. Toţi milogii se trezesc să susţină o naţie (? – n.n.) care încă nu ştie nici la ora aceasta ce vrea. Am cunoscut foarte mulţi moldoveni care nu au reuşit, nici după atâţia ani, să înţeleagă cu sunt reduşi din punct de vedere intelectual şi cultural (!! – n.n.) şi trebuie să treacă sute de ani să ajungă la nivelul românilor.”
Cu o propunere concretă vine „mielul hitlerist”: „Din păcate, ai dreptate, deşi adevărul îi supără pe unii. Ar trebui să-i lăsăm în pace (pe basarabeni, n.n.), să fie un fel de <noland> (?) între noi şi verii lor ruşi. Decât să plângă mama mea, mai bine să plângă mama lor. Asta e viaţa, e dură”. Desigur, sunt postate pe blog şi opinii contrare, la fel de inflamate („Terminator II: Dacă occidentul gândea despre România cum gândeşti tu despre Basarabia, probabil că acum erai pupincurist pe la <Scânteia> şi debarasai oliţa de noapte a lui Păunescu.”) Întristător şi alarmant nu-i numai faptul că, în România, vieţuieşte o japiţă ca Ivanciuc (culmea, poartă nume slav!), ci sumedenie de Ivanciuci. Aici se vede cum a rodit scârbavnica lucrare a celor ce s-au străduit să ne convingă că patriotism=naţionalism şi ar cam trebui să ne fie ruşine că suntem români. Cu defectele şi calităţile lor, basarabenii au dat, chiar zilele astea, o memorabilă lecţie de demnitate, refuzând să furnizeze singurul vot-Iuda cerut de Voronin. În Parlamentul de la Bucureşti, ar fi fost bătaie pentru cei 30 de arginţi!