Doru POPOVICI

De câteva zile, Federaţia Română de Fotbal (iar era să zic „de Bambilici”) a luat hotărârea ca din sezonul următor în loturile mândrelor noastre divizionare să figureze obligatoriu minimum 8 jucători români. Drept să vă spun, nu am aprofundat minunata hotărâre, dar presupun că e ca un fel de ajutor de şomaj mascat în salariu: adică, în traducere, câte 8 neisprăviţi de-ai noştri să ia musai salariu de la fiecare club din Divizia A. Să fie cât de cât un echilibru între ăştia şi neisprăviţii de import – că fotbalişti adevăraţi parcă sunt tot mai puţini.
Apropo de chestia asta: în aceste zile se desfăşoară la Toulon tradiţionalul Festival al fotbaliştilor „unde 19”. Adică de juniori în prag de a deveni seniori. Am văzut un meci, Olanda-Argentina, la care am pariat pe Olanda, în ideea că, la ăia, juniorii sunt sacri. Se face pentru ei tot, ba chiar şi ceva pe deasupra. Ei bine, Argentina a măturat cu ei: un 4-0 sec, olandezii fugind ca tâmpiţii preţ de 90 de minute după o minge pe care, atunci când o găseau, era în poarta lor! Ideea e că oricâtă organizare ai avea la nivel naţional şi la fiecare club în parte, tot talentul e de bază la vârsta asta. Nu ştiu cum e organizată activitatea juniorilor în Argentina, dar talente sunt cu nemiluita. Şi, ceea ce e mai important, se găseşte şi cine să le depisteze, şi cine să le adune într-o Naţională absolut uluitoare: erau acolo vreo 3-4 Messi, unul chiar mai scund!... Şi parcă şi mai bun decât originalul!
În Argentina, dar şi în Olanda, nu e nevoie de o hotărâre ca a FRF. Fiindcă fotbaliştii băştinaşi au fost, sunt şi vor fi mereu o consistentă majoritate. La noi, te uiţi şi te miri de ce tinere panarame vin din urmă pentru a înlocui bătrânele spurcăciuni, specialitate în trântitul de meciuri. Şi nu cred că n-avem talente. Dat atât timp cât până şi unui câştigător al unei selecţii naţionale la vârsta de 16 ani, ajuns la o şcoală de fotbal, din alea de credem noi că-s mari şi tari, i s-au cerut bani (mă rog, nu lui, ci părinţilor) pentru a fi introdus ca titular în echipa şcolii, eu zic că speranţă nu mai există. Poa’ să dea FRF nu una, ci mii de hotărâri. Iar răul nu-l reprezintă străinii care iau pâinea de la gura românilor, ci românii-antrenori cărora li se rupe de românii - copii - jucători.