Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
La înfiinţare, Asociaţia Scriitorilor din Iaşi număra 15 membri. Jumătate dintre fondatori erau din Bucureşti – altfel nu se întrunea numărul minim necesar constituirii. Astăzi, în scriptele Filialei afli mai multe sute de nume. Unele nu-mi spun nimic, dar o fi vina mea; poate, dacă-i citeam, aş fi avut oarecari plăcute revelaţii. Pe alţi colegi de Uniune însă, îi cunosc prea bine şi tot caut a înţelege care-s temeiurile includerii în breaslă. N-am nimic să le reproşez: sunt persoane onorabile, unii trudesc cu sârg, de-o viaţă, în spaţiul culturii, alţii îl traversează pasager, după cum nu puţini relaţionează „la temă” doar tangenţial – oricum, îi simt de partea cărţii şi al cuvântului scris cu har. Să fie destul? Unde-s mulţi puterea creşte? Îndoi-m-aş. Nu-s adeptul îngrădirii de orice fel a accesului în breaslă, mai ales că am trăit cu toţii vremurile în care primirea în Uniune era condiţionată şi de stricte exigenţe extraliterare, menite să bareze calea celor incomozi sau „nealiniaţi”.
Dacă notarii (de pildă) îşi apără cu cerbicie hotarele organizaţiei profesionale pentru raţiuni (bănuiesc) nutrite dintr-un anume egoism preventiv, nu la fel se cuvine înţeleasă includerea în organizaţia scriitoricească, unde resursele nu-s finite şi câmpul exprimării unuia nu-l limitează cu nimic prezenţa celuilalt sau celorlalţi. Ştiu că rândurile de faţă vor fi privite şi primite cu ostilitate, potrivit ideii că acei care „şi-au văzut sacii în car” încearcă să-şi prezerve exclusivităţi nu tocmai morale şi, mai ales… nedemocratice.
Mă întreb, totuşi, dacă această disoluţie a criteriilor şi largheţe creştinească nu va duce la totala şubrezire a prestigiului Uniunii. Nu-i o situaţie proprie doar Filialei ieşene. M-am întors dintr-un lung periplu transilvan, de pe urma căruia mi s-a întărit convingerea că, pretutindeni în spaţiul mioritic, bunăvoinţa, cumsecădenia şi, adesea, interesul unuia sau altuia au condus la popularea scriptelor Uniunii cu nulităţi scriitoriceşti, aflate, uneori, chiar în pragul ridicolului. Scuturând listele, dai peste tot soiul de veleitari, de para şi meta scriitori, oameni de bine în felul lor, onorabili (probabil) în toate cele, dar complet în afara definiţiei pe care dicţionarul o dă scriitorului („autor de opere literare – prozator, poet, dramaturg” – DEX, pag. 869).
Chiar dacă definiţia este excesiv limitativă (firesc, în breaslă se includ criticii şi istoricii literari) menţionarea cuvinţelului OPERĂ ar trebui, de la bun început, să tempereze avântul samaritean al Comitetelor de Filială, care primesc cu hurta „tinere speranţe” în pragul pensionării, june cu ochi galeşi, amici de pahar şi… sponsori generoşi (de altfel, la nivelul conducerii Uniunii, s-a lansat chiar propunerea primirii ca membri a celor ce susţin financiar diverse acţiuni scriitoriceşti!)
Am în faţă cu „Caiet bibliografic” dedicat unei „prozatoare şi eseiste”, ce conţine capitolul „bibliografia OPEREI”, dar mai ales fotografii ale „membrei titulare”. Galeria se deschide cu poza de la grădiniţă, continuă cu cea din liceu şi din diverse ipostaze familiale, spre a continua exploziv cu sumedenie de instantanee din care autoarea ne zâmbeşte în cele mai diverse toalete somptuoase (predomină galbenul şi roşul), cu acelaşi cârlionţ de efect înţepenit cu fixativ la tâmpla-i. Am primit şi cartea de vizită, în care, alături de calitatea „membru titular al Uniunii Scriitorilor” se precizează şi celălalt domeniu de activitate, care ar putea explica atenţia ce i-o acordă diverse jurii: comerţul cu „bijuterii de aur 18 K, bijuterii Swatch şi Calvin Klein, ceasuri Tissot, Gucci, Mango, Timberland şi Tommy Hilfiger.” Cât despre operă… Alături de spectaculoasa „membră titulară” apar, însă, şi scriitori onorabili, aşa că te întrebi… ce-i mână pe ei în luptă? Nu mai comentez, fiindcă am avut prilejul să citim destul prefeţe entuziaste ornate cu semnături de real prestigiu, am ascultat jenante prezentări la lansări de carte, am citit recenzii ce saltă dintr-un ditiramb în altul – toate dedicate unor însăilări decedate în chiar clipa apariţiei. Chestiunea este că şi la Iaşi, şi pretutindeni în ţară, Comitetul Filialei primeşte şi statul plăteşte (diferenţa la pensie). Oare primirea cu hurta n-ar putea conduce la ivirea unor întrebări neplăcute pentru ansamblul breslei?
