Testament?

A lăsat Ştefan cel Mare un testament? Un text ce candidează la astfel de încadrare există şi a fost publicat încă din sec. XIX. Asaki n-are nici o îndoială când îl republică în „Albina românească” însoţindu-l de o gravură a lui Miiller intitulată „Descrierea cadrului al doilea din istoria Moldovei, înfăţoşător pe Ştefan cel Mare cuvântând al său testament politicesc”.

Mai prudent, Kogălniceanu crede că-i vorba de-un necrolog, în vreme ce alţii susţin că nu-i nici una, nici alta şi-l categorisesc în rândul scrierilor în proză de tip romantic, care, spune M. Anghelescu în „Mistificaţiuni", „chiar dacă utilizează modele retorice celebre (Flechier, Bossuei), pune în relaţie o temă morală cu una istorică, referindu-se la o figură exemplară a trecutului naţional, şi toate acestea cu cel puţin zece sau douăzeci de ani înainte de Bălcescu".

„Tema morală” este bine cunoscuta „fortuna labilis": „Aşa este că toate lucrurile lumii sunt deşarte, o umbră, un vis, o apă care curge... " „Tema istorică” ar constitui-o privirea admirativă spre trecut, înţeles ca temei şi reazim al evoluţiilor viitoare. În epocă, „testamentul" a făcut vâlvă, a stârnit polemici şi a lăsat fără răspuns cel puţin două întrebări. Prima: cine-i autorul scrierii găsite de Const. Hurmuzaki? A doua; este vorba de un simplu fals? La un moment dat, paternitatea textului, căruia i s-a dat citire şi la festivităţile comemorative de la Putna, a fost atribuită chiar lui Mihai Eminescu (cum se ştie, membru al Comitetului de organizare din 1871).

Şi numele lui Bălcescu a fost evocat printre cele ale ipoteticilor autori, numai că, aşa cum se va vedea, analiza filologică a scriiturii va dovedi că-i evident anterioară, urmând a fi atribuită unui precursor.

De curiozitate, iată o mostră de text (apud M. Ang., op.cit.): „Au nu vă aduceţi aminte că noaptea cea despre bătălie la acel care, lepădându-se de lume şi de poftele lumeşti, în pustiu numai, spre a lui Dumnezeu laudă se închisese, la acel loc, zic, necălcat de urme omeneşti, în mijlocul pădurilor, în culcuşul fiarelor sălbatice, către acel săhastru, Ştefan au năzuit şi plecând armele patriarhului din codri, căută şi adusă biruinţă în tabere..."

Desigur, nu poate fi vorba de un text contemporan cu sfârşitul lui Ştefan, şi, în consecinţă, nu-i necrolog. Nici testament n-are cum fi, câtă vreme a fost redactat (la persoana a III-a!) cu siguranţă spre sfârşitul sec. XVIII. Atunci, ce-i? Se pare că-i vorba despre întâia evocare istorică în proză poematică, precursoare a scrierilor lui Bălcescu, Alecu Russo, Gr. Alexandrescu, Negruzzi - pentru istoria literaturii române prezentând real interes şi importanţă. La vremea primei apariţii a „testamentului", 1840, începea să se practice „falsul patriotic", ce avea să culmineze cu acea născocită „Cronică a lui Huni", publicată în 1856, aşa că a fost întâmpinat cu suspiciunile cuvenite şi textul discutat aici.