Cătălin MIHULEAC

Pe tărâm românesc, pizza îşi degustă anii săi cei mai glorioşi. Cum romanii s-au insinuat cândva în aşternutul femeilor dace, la fel s-a strecurat şi pizza pe cearşaful meniului nostru, creând complexe de inferioritate blajinei tochituri şi ordonatelor sarmale. Da, e timpul să recunoaştem că pizza ne-a colonizat vârtos stomacul, înfigându-şi, în pârjolita noastră digestie, sutele de stindarde ale victoriei, câte un stindard pentru fiecare sortiment de pizza.

Varietăţile sale sunt fără sfârşit. Ne putem aşadar anestezia foamea cu „pizza machiavellica”, cu „pizza primavera”, cu „pizza o sole mio” ori cu mai modesta „pizza vegetariana”, cea furajată atent, pentru a fi dedicată oamenilor care îmbrăţişează postul.

Nu mică mi-a fost însă mirarea când m-am împiedicat mai ieri, într-un local de profil, de-o specie nemaiauzită simţurilor mele: „pizza ţărănească”. Şi, cum curiozitatea mea e mai gurmandă ca mine, i-am cerut garsonului o pizza cât mai ţărănească posibil. O pizza de la coada vacii am comandat, o pizza cum îi pregătea răzeşa răzeşului, când acesta venea ostenit de la câmp. O pizza cum coace ţăranca bătrână la cuptor, pentru a o servi în mijlocul ogrăzii, flăcăilor sosiţi de la coasă ori de la sapă.

Politicos cum doar unii chelneri pot fi, atunci când îi prinzi într-o zi bună, chelnerul mi-a preluat comanda. Estimp, eu am căzut într-o reverie plină de aşteptări, punând în sinea mea pariuri despre forma şi compoziţia piţei ţărăneşti, care urma să vină. Mi-o imaginam imitând aspectul unei bundiţe de oaie, al unei opinci de piele de porc, al unui crac de iţari, al unui car cu patru boi, sau, de ce nu, al unei căpiţe de fân proaspăt cosit. Şi-apoi conţinutul, ah, cum mi-l închipuiam: vedeam, în aluatul pufos, plutind, ca nişte geamanduri, sarmale mititele, cârnaţi maturi de Pleşcoi, potroace sprintene...

Când a revenit chelnerul cu pizza mea, aşteptările mi-au coborât în cea mai tragică bernă: forma era cea clasică, de volan, iar compoziţia nu depăşea nici ea banalitatea: nişte crâmpeie de brânză şi carne, care trăiau într-o bună vecinătate cu unele legume trunchiate. M-am simţit tras în piept, aşa că l-am luat la rost pe garson:

- Spuneţi-mi, de ce-aţi botezat acest sortiment „pizza ţărănească”? Nu văd nimic ţărănesc la ea...

- Lucrurile sunt mai subtile, domnule. Ştiţi, pizza asta-i place mai mult şi mai mult patronului nostru. Iar lui, băiat crescut într-un sat din Ardeal, îi place să-şi aducă zilnic aminte de unde a plecat...

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Un fel de mâncare pentru tot românul.

Comentarii