Cătălin MIHULEAC

Am privit cu oarecare jale căderea ţărăniştilor de pe stâncile alegerilor europarlamentare, stânci mult prea înalte pentru nişte drumeţi în opinci ca ei. Mi-am adus aminte de promisiunea făcută de Corneliu Coposu lui Iuliu Maniu, înainte ca acesta din urmă să-şi dea sufletul, în puşcăriile comuniste: că va repatria osemintele lui Nicolae Titulescu şi că nu va lăsa Partidul Ţărănesc să moară. Lucru care s-a şi întâmplat, spre cinstea lui Coposu, dar în detrimentul nostru, care i-am suportat pe ţărănişti la guvernare, până în 2000.

Eu cred că ţărăniştii au avut o conduită onorabilă în perioada anterioară guvernării, nu din convingere (ce-i aia convingere?), ci de frica celui supranumit „Seniorul”, Corneliu Coposu. Imediat ce Coposu a fost eliberat din viaţă, la 11 noiembrie 1995, ţărăniştii au început să se manifeste, vorba clasicului Ion Iliescu, asemeni unor „lăcuste nesăţioase”.

Coposu a fost ca un far, care-i orbea în mod neplăcut pe subalternii săi din partid, băgând în ei frica. Nu-l respectau, ci se temeau de el ca de un diriginte, aşa că moartea lui le-a smuls un oftat de uşurare. În sfârşit, primeau dreptul de a fura.

Să nu uităm că, după ce a ieşit din puşcărie, însuşi şeful statului Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a întâlnit pe Coposu, scuzându-se pentru puşcăriile politice, dirijate de ruşi. Ca o formă de a-şi cere iertare, Dej i-a oferit lui Coposu o slujbă la Consiliul de Stat, cu o leafă de şase ori mai mare ca a unui inginer. Dar Corneliu Coposu a refuzat.

Nu te poţi numi Constantinescu sau Remeş fără să te enerveze comportamentul unui asemenea om. Pentru ei, cel mai bun Coposu e un Coposu mort.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Ţărănişti fără Coposu.

Comentarii