Poveste în Alb/Negru

Motto: „Ne-ar trebui cel puțin două vieți -  una în care să învățăm să trăim și alta în care să învățăm să murim…”(Ioan F. Pop)

Abia când Omul, cu O mare, care șade în moarte, cu m mic (vorba lui Nichita), drumul întoarcerii e doar un coșmar din chingile căruia nu se scapă ușor. E un drum presărat cu scene din viață, un blazon lăsat moștenire, care încolțește, adânc, zbaterile fiecărei clipe, netrecute încă într-o arhivă a morții. De multe ori, ne punem viața în paranteză, trăindu-ne propria moarte, fictivă, de altfel, fiind, întotdeauna, mofturoși la toate darurile vieții și dorind mereu „altceva”. E un chin asumat și dorit, parcă, e o nebunie pe care o afișăm ca pe o carte de vizită a unui destin nebătătorit de pașii pierduți ai unui invalid, din războiul propriilor sentimente.

Paradoxal, toată strădania umană, din toate timpurile, a fost un efort imens pentru a rezolva problema morții și a destinului. Încă din Antichitatea greacă, filosofia a avut rolul unei contemplări asupra morții, inventându-se chiar o știință a morții, tanatologia (thanatologia).

La existențialiști, sentimentul morții apare „din plictiseală”, care se transformă într-o boală mentală, scopul ultim al filosofiei fiind de a trăi viața ca moarte și moartea ca viață, omul simțindu-se „aruncat în lume”(Heidegger). În creștinism, gândul la moarte aduce eliberarea, deoarece moartea îi face, în sfârșit, pe oameni egali.

Moartea, în general, e un tabu lingvistic, care a cunoscut diferite metamorfoze: sfetnic înțelept, punct limită, nou început…, până la concluzia schopenhaueriană „greu s-ar filosofa dacă n-ar fi moartea”.

S-a tot spus că moartea este a fiecăruia, individuală, egoistă. Nici pe departe… Moartea este a tuturor, amintind, parcă, de Ciuma lui Camus, „Cette histoire nous concerne tous”. Asta ne privește pe toți, deoarece, odată cu moartea unui om, trec și ceilalți, mai mult sau mai puțin apropiați, într-o moarte imaginară care ucide mișelește zilele și nopțile trăitorilor.

Singurii care au reușit să facă un pact cu moartea, salvând viața, sunt cadrele medicale. În mâna lor, se poate remodela moartea și se poate îmblânzi, folosind toate leacurile care le stau la îndemână. E o luptă continuă, corp la corp, cu implacabila moarte, în care fiecare secundă de viață se transformă în eternitate. Astfel, dăruirea unor luni de viață unor ființe unice și de neînlocuit – mama -, a fost minunea din care m-am împărtășit zilnic. Mama a fost lumea, un om „de lume” și o poveste neterminată…

Pelerinajul zilnic la căpătâiul mamei, timp de 3 luni, luând drumul Sucevei, de la Câmpulung Moldovenesc, a fost o adevărată binecuvântare, datorită unor medici cu har și dar, de la Spitalul Județean de Urgență, „Sfântul Ioan cel Nou”: dr. Petrașuc Sorin Mihai (care l-a salvat și pe tata, acum câțiva ani, de la imobilizare, prin protezarea ambelor șolduri și care făcea minuni doar printr-o vorbă bună), dr. Băitoc Ana Loredana, dr. Scolobiuc Daniel, dr. Vasilcovici Adrian (anestezist), asistent generalist Dana Zaiț, împreună cu toată echipa de la secția de Ortopedie, care s-a dovedit a fi o adevărată familie în care durerile, odată împărtășite, își perdeau din intensitate…Zi de zi, spitalul a devenit o a doua casă, în care stăteam la povești cu mama, ca în vremurile bune, despre toate și despre toți, distrându-ne că a devenit orășeancă de lux. De cum pătrundeai în spital, ospitalitatea era la ea acasă, de la recepție, gardieni, liftieri, la tot personalul medical, unde zâmbetele, încurajările și vorbele bune ale unor oameni minunați îmi serveau drept scut durerii și deznădejdii…

Nu se știe dacă se poate da o rețetă pentru viață sau pentru moarte, dar mentalitatea populară a avut întotdeauna un cod de legi propriu, implacabil, „a avut zile” / „nu a avut zile”…

Tata a avut zile, fiind salvat, in extremis, în urma unui infarct, de o altă echipă de profesioniști, de la secția de Cardiologie, de la spitalul sucevean, USTACC (Unitatea de Supraveghiere și Terapie Avansată a Pacienților Cardiaci Critici), echipă condusă cu măiestrie de dr. Rusu Ramona.

Drumul Sucevei nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi fost un drum bătătorit al Câmpulungului. Spitalul Municipal Câmpulung Moldovenesc și-a deschis mereu porțile înspre cei aflați în suferință, dăruindu-le speranța de a merge mai departe pe drumul vieții. „Însănătoșirea grabnică”, atât de mult așteptată de bolnavi, s-a așezat mereu pe buzele și pe inimile suferinde, ca un act de re-naștere. Conduși cu profesionalismul specialistului în medicină internă, managerul Cosinschi Adrian, oameni cu puteri nebănuite, care și-au ales albul ca pecete a vieții, au călăuzit pașii pierduți prin saloane și au încurajat, au tămăduit și au pus în palmele tremurânde ale celor fără de speranță minunile descoperirilor umane, din domeniul medicinei, recuperând și ultimile clipe: dr. Helici Cătălina, dr. Chifan Georgeta Gabriela, dr. Prisacariu Ștefan, dr. Posa Georgiana, dr. Alexa Emilia, dr. Daradici Constantin Adrian, dr. Ciocârlan Iulian Corneliu (anestezist), dr. Hăinișteanu Dumitru-Titi…

Până a ajunge într-un spațiu instituționalizat, când, parcă, toată greutatea a fost transferată pe mâinile de aur ale medicilor, drumul a fost netezit de niște oameni minunați, care slujesc omul zi și noapte și care încearcă să aline mereu ce-a mai rămas din viața de suferinzi: dr. Alexa Ciprian, doctorul de familie, care nu are în bagajul lingvistic cuvântul „nu”, vecina cu sufletul cât o lume, asistenta Laurenția Șuiu și cadrele medicale de la Școala „Ștefanelli”, medic specialist, dr. Ispir Adriana, și asistenta medicală, Tudurean Georgeta-Achilina.

De mână cu moartea, acești oameni cu har și dar, fac, zilnic, un pact cu viața pe care o păstrează, în doze mici, în fiecare ungher al sufletului din al cărui preaplin se împărtășesc toți cei care au îmbrăcat cămașa de forță a suferinței.

Clipele de viață, dăruite cu sudoarea frunții și a mâinilor celor care reclădesc lumea din fărâme de visuri ucise, sunt ridicate la rang de eternitate…

E un drum întors, o naștere din nou a fiecăruia, o altă existență drămuită de magia incisivă a bisturiului, sfințit cu Jurământul lui Hippocrate: "Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea și Panacea și pe toți zeii și zeițele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ și poruncile lui, pe cât mă ajută forțele și rațiunea: Să respect pe cel care m-a învățat această artă la fel ca pe propriii mei părinți, să împart cu el cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe descendenții lui ca frați și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără obligații și fără a fi plătit. Să transmit mai departe învățăturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat după obiceiul medicilor, și nimănui altuia. Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență. Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu abortiv. Sacră și curată îmi voi păstra arta și îmi voi conduce viața. Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie. În orice casă voi intra, o voi face numai spre folosul și bunăstarea bolnavilor, mă voi ține departe de orice acțiune dăunătoare și de contacte intime cu femei sau bărbați, cu oameni liberi sau sclavi. Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi păstra în secret, pentru că aici tăcerea este o datorie. Dacă voi respecta acest jurământ și nu îl voi călca, viața și arta mea să se bucure de renume și respect din partea tuturor oamenilor; dacă îl voi trăda devenind sperjur, atunci contrariul."

Suferința abolește timpul, nu mai există zi și noapte, e doar o curgere continuă a clipelor, numărate cu unitatea de măsură a durerii. Spațiul camerei de spital pare hotel, cu toate accesoriile de care, de fapt, nu se poate folosi, dar trăiește tihna unui confort familial, chiar dacă-l simte ca încarcerare, amintind, parcă, sartrian, de uși închise (les huis clos). Și totuși, fiecare zi se clădește pe așteptarea vieții de dinainte, o speranță indusă de cei dinafara cercului închis, aparținătorii, care se autoanesteziază cu puterea de a însufleți orice așteptare…

Dincolo de așteptare, e certitudinea că descoperirile umanității nu sunt zadarnice și că lumea în alb este cea mai bună dintre lumile posibile. Este un pact imens cu viața din moarte, pe o orgolioasă tablă de șah universală pe care orice mutare e cântărită cu clipe înveșnicite – ȘAH MAT.

(Luminița Reveica Țaran)