Narcis SIRETEANU

În marea lor majoritate, mişcările sindicale sunt egoiste şi superficiale. Protestul proletarilor vizează doar ce îi doare pe ei, fără să se plângă şi de cauzele pauperizării lor continue. Doar clipa de faţă îi interesează. Creşterea salariilor, siguranţa locurilor de muncă şi altele în aceeaşi gamă.

Ceferiştii au o mare experienţă în domeniul protestelor. Să nu uităm că liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, de pildă, a fost un vajnic ceferist, cu minte puţină, dar hotărâtă.

În ultimii ani, ceferiştii protestează fără reţineri, când e cazul şi când nu e cazul. Dacă se enervează, îi apucă greva cum i-ar apuca de exemplu o migrenă sau o tulburare a intestinelor care îi grăbeşte la toaletă. În asemenea cazuri, ei protestează pe loc, oprind trenurile câteva ceasuri în gări sau pe traseu, cum s-a întâmplat luna trecută.

Mai puţin se ştie că trenurile româneşti circulă nu cu vitezele celor din perioada interbelică, ci chiar mai lent ca atunci. Sună neverosimil, dar câteva cifre sunt grăitoare. De exemplu, în anul 1938, distanţa dintre Bucureşti şi Timişoara era străbătută în 8 ore, faţă de mai bine de 12 ore acum. De la Bucureşti la Constanţa se făceau 2 ore şi 15 minute, faţă de mai bine de 4 ore cât cere călătoria în zilele noastre. Să mai vorbim de întârzierile cu toptanul, care au devenit regula circulaţiei pe căi ferate? Să amintim de riscurile la care se expun călătorii, unii sfârşind în accidente cauzate de starea lamentabilă a şinelor şi a garniturilor?

Sindicatele nu au protestat niciodată faţă de aceste realităţi concrete. Superficiali şi egoişti, liderii oamenilor muncii nu au văzut o legătură între durata călătoriei cu trenul şi scăderea permanentă a numărului de pasageri. Nu i-a interesat în ce condiţii circulă plătitorii de bilet. Ei au ştiut doar să ceară lefuri şi posturi lipsite de amenințările şomajului, fără să îi intereseze cauzele care au condus la regresul şandramalei în care-şi desfăşoară activitatea.

Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.