Narcis SIRETEANU

Am fost şi eu martor zilele trecute, alături de domniile voastre pe care le salut pe această cale, la sărbătorirea fotbalistului pensionar Marius Lăcătuş. Cu atâta pompă, de ziceai că-i vreun sfânt coborât printre noi. Mare om, mare mingicar, frumos caracter! Ajuns spectaculos la vârsta de 50 de ani, o vârstă rotunjoară cum a devenit el însuşi.

Ca să restabilim adevărul istoric, de vreo 15 ani încoace, subiectul nostru arată cam ca un moşneag cu pensie mică; pentru că şi pensionarii arată în mai multe feluri, în funcţie de criterii diverse, printre care şi nivelul pensiei. În plus, cum se întâmplă cu orice rom, odată cu înaintarea în vârstă, şi lui Lăcătuş etnia i se citeşte fără dubii pe mecla sa abrutizată de golirea butelcii şi de cine ştie ce alte vicii ascunse.

Nu sunt sută la sută sigur că Lăcătuş trebuie dat de exemplu pentru activitatea sa sportivă. Poate mai curând merită dat de contraexemplu. Nu mă refer la valoarea sa. Ci la comportamentul lui, la fair-play-ul fără de care sportul e o simplă încăierare. El este cel care şi-a nenorocit câţiva adversari - în fond, colegi de profesie cu el -, rupându-le intenţionat şi fără milă picioarele şi scoţându-i din fotbal definitiv. El îi scuipa printre dinţi pe cei din echipa contrară, el intra pe teren cu un bold în mână, cu care înţepa fundul fundaşilor, în luptele corp la corp. Ăsta a fost jucătorul Lăcătuş: un om surprins mereu în ofsaid de lipsa sa evidentă de educaţie.

În mod firesc, Lăcătuş a fost felicitat călduros la a 50-a sa aniversare de mai toată protipendada României, inclusiv de cameleonicul Victor Ponta, cel care îi detestă pe oamenii de rând, dar le iubeşte pe vedetele îmbuibate din specia ăstuia.

Şi-ar mai fi ceva de spus, tot cu voia dumneavoastră: dacă în urma practicării sportului ajungem să arătăm la fel de respingător ca Lăcătuş sau ca Nadia Comăneci, atunci, zău că mai bine rămânem nişte sedentari convinşi.

Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.