Narcis SIRETEANU

Am văzut recent un film artistic anglo-francez din 2000, cu Johnny Depp în rolul unui ţigan care se ocupa de cai. Îi creştea, nu îi fura, fiindcă era un ţigan foarte-foarte cinstit, potrivit şi ca ministru al justiţiei. Din păcate, nu avea bani să-şi plătească studiile universitare, consolându-se cu caii.

„The man who cried” se cheamă filmul. Acţiunea se petrece în Parisul de dinainte de ocupaţia nazistă, iar de ţiganul Depp se îndrăgosteşte o evreică englezoaică. Tare neverosimil, nene, dar chestia asta trebuie privită mai mult ca un simbol, fiindcă evreii şi ţiganii erau deopotrivă ţinte ale nazismului.

Filmul m-a indignat, prin câteva scene de-ale sale. La un moment dat, englezoaica se suie pe bicicletă şi îl urmăreşte prin Paris pe Depp, care se afla în şaua unui cal. Şi tot dând din pedale, ajunge la reşedinţa şatrei. Unde îi place foarte mult, totul fiind foarte idilic. Ţigăncile o simpatizează pe englezoaică, ţiganii la fel. Aşa de bine socializează, că la un moment dat staff-ul şatrei se apucă de cântat.

Şi-acuma, să nu-ţi crezi urechilor. Ţiganii cântă pe româneşte, un cântec năuc despre răscoala de la 1907. Cântă pe româneşte, sugerând că româna – minunata noastră limbă – este graiul ţiganilor. Aici s-a ajuns, de când cu încăpăţânarea de a le spune ţiganilor romi, în loc să le zicem ţigani. Pentru tot restul lumii, România este patria ţiganilor.

Ceea ce mă miră este că frecătorii noştri de mentă oficială, de pe crăcile înalte ale statului, nu au luat poziţie faţă de mistificarea din acest film. Nu au trimis măcar o scrisoare regizoarei Sally Potter, zicându-i „hei, madam, de ce eşti groasă de obraz, mai documentează-te înainte de a făta cu mintea enormităţi!?”

Filmul a avut un buget considerabil, de 1.800.000 de dolari. Din atâta bănet, nu s-a putut rupe 1000 de dolari, ca să se întrebe un specialist ce limbă vorbesc ţiganii.   

Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.