Este indiscutabil că trăim vremuri grele. Una din principalele caracteristici ale acestora o reprezintă sinuciderile, care s-au înmulţit în lumea întreagă într-un mod înspăimântător în ultimele decenii în special, devenind un flagel împotriva căruia trebuie să luptăm.
Cunoaştem poate poziţia Bisericii lui Hristos sau a Ortodoxiei faţă de suicid. De ce este condamnat ca fiind unul din cele mai grele păcate? Pentru că este o insultă majoră adusă lui Dumnezeu şi un act de nerecunoştinţă faţă de Creatorul nostru, care ne-a dat în dar viaţa.
Tot din punct de vedere creştin, sinucigaşul prin fapta sa nu mai are posibilitatea şi răgazul pocăinţei, care l-ar fi putut salva până în ultimul moment. El nu mai are aşadar acces la mântuire. Pentru el nu mai există iertarea divină şi nici chiar slujba de înmormântare, unde nu pot fi rostite unele rugăciuni datorită faptului ca atare. De aceea, socotim sinuciderea ca un păcat capital şi o victorie a Antihristului asupra sufletului nefericit care i-a căzut în plasa lui vicleană.
E drept că lumea contemporană nu îţi oferă prea multe satisfacţii. Dar nimic nu trebuie să ne împingă la disperare, deprimare, tristeţe nemărginită. Dimpotrivă, tocmai în momentele mai grele avem nevoie de mângâierea şi ajutorul lui Dumnezeu. Necazurile vin uneori tocmai pentru a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Ne sunt date din iubire părintească, ca mici pedepse care să ne îndrepte viaţa spre desăvârşire şi mântuire, nu spre îndobitocire şi osândă veşnică.
Nu demult, presa britanică comenta sinuciderea în lanţ a unor tineri adolescenţi. Se vorbea despre ,,epidemia sinuciderilor’’. Prin ştirea respectivă eram informaţi că şapte adolescenţi şi-au pus capăt zilelor, inspirându-se unul de la altul, după ce comunicaseră pe internet în prealabil. Toţi aceştia se cunoşteau deci şi s-au sugestionat reciproc. E greu de presupus că toţi aceştia sufereau de o singurătate insuportabilă sau că nu mai aveau nici o portiţă de scăpare din ,,labirintul vieţii’’. Să fie la mijloc vreo sectă sau mesaje satanice care i-au împins la acest gest disperat? Rămâne de văzut.
Statistica din România afirmă şi ea, o creştere alarmantă a numărului sinuciderilor. La un singur an după intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană, avem cazuri mai numeroase de sinucidere, cu circa 20% mai mari în 2007 faţă de anul precedent! Este o realitate pe care n-o putem ascunde sau neglija.
Apoi, mai este un tip de sinucidere despre care se vorbeşte mult mai puţin, sau aproape deloc. Este vorba despre sinuciderea duhovnicească, când sufletul omului este dăruit patimilor satanice. Ce este altceva ,,setea de viaţă’’ nestăvilită, pomenită în unele reclame ale companiei Coca Cola? Nu este un îndemn de ,,a trăi clipa’’ şi de a te sinucide sufleteşte? Dacă viaţa este atât de frumoasă, cum se explică actul sinuciderii, renunţarea de bună voie la viaţă? Sau, cum se face că unii oameni, cu o situaţie materială bună sau foarte bună îşi pun şi ei capăt zilelor?
Este de-a dreptul anormală opinia potrivit căreia suicidul ar fi un act de curaj. Cum să confunzi nebunia unei clipe cu curajul? Adevăratul curaj este să lupţi, chiar din greu cu patimile şi greutăţile vieţii. Eroism este atitudinea curajoasă a creştinului care este permanent într-un război nevăzut cu vrăjmaşul, care îşi poartă crucea cu demnitate şi nădejdea mântuirii.
Cum putem califica altfel sinuciderea decât ca pe un gest de mare nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu? Nu este o lepădare de darul primit la naştere? Nu este un gest care se petrece sub auspiciile spiritului satanismului şi o mare amăgire sau ispitire? Nu este tristeţea grea o stare de deznădejde şi neîncredere faţă de Dumnezeu?
De câteva secole, Occidentul a cunoscut odată cu modernitatea şi secularizarea (în sens larg, îndepărtarea faţă de Dumnezeu) şi o înmulţire fără precedent a dramelor personale. Dincolo de aparenţele înşelătoare, mulţi occidentali au avut în gând sinuciderea sau chiar s-au sinucis. Mentalităţile induse de spiritul masonic prin mass-media nu au făcut decât să amplifice acest fenomen.
În opinia noastră este important să identificăm toate cauzele care împing omul spre depresie şi suicid. Atâta vreme cât statul nu ia măsuri pentru a diminua acest fenomen îngrijorător, este datoria noastră să facem ceva cât mai urgent, fie şi numai prin popularizarea unor informaţii utile.
Fără îndoială că prima cauză a depresiilor şi sinuciderilor este pierderea legăturii cu Dumnezeu. Creştinul ortodox nu recurge la această practică şi învinge ispita.
O altă cauză importantă este ofensiva masoneriei pentru a cuceri mapamondul, începând mai ales după revoluţia americană dintre anii 1776-1783 (soldată cu mari pierderi de vieţi omeneşti) şi crearea primului stat masonic. Revoluţia franceză din 1789, importată apoi prin marchizul Lafayette (a cărui statuie se înalţă ca cinstire în vecinătatea Casei Albe din Washington) şi sprijinită şi de Benjamin Franklin (care l-a iniţiat în masonerie până şi pe celebrul Voltaire), precum şi alte revoluţii (inclusiv cea din octombrie 1917 din Rusia), poartă pecetea fiarei sau satanismului.

 

Lipsa comunicării

O altă cauză este alienarea omului şi lipsa comuniunii sale cu cei din jur. Şi acest lucru se întâmplă şi datorită celor care promovează în mass-media tot ceea ce este mai urât şi mai puţin folositor. Între lumea virtuală (fictivă) de pe micul ecran sau din presă şi literatură, şi realitatea vieţii s-a deschis o prăpastie, care sfâşie personalitatea omului şi o fragmentează.
S-a mers astăzi până acolo încât, unii ,,specialişti’’ au declamat că jocurile virtuale de pe calculator (prin care îţi poţi alege identitatea, sexul, o viaţă ,,nouă’’ ş.a.m.d.), ar dezvolta inteligenţa şi capacitatea de a lua decizii rapide cu circa 20% mai mult decât în mod normal. Nu spun nimic însă despre înstrăinarea faţă de semeni, de dependenţa de aceste jocuri. Tânărul nu mai doreşte contacte directe cu cei din jur, refugiindu-se tot mai mult în noul ,,sport’’, în ceea ce-i place la nebunie şi îi stârneşte mereu imaginaţia.
Este limpede că asistăm la ofensiva unui nou tip de cultură. Posturi de radio, canalele de televiziune comerciale, se întrec în devalorizarea valorilor creştine (preoţii fiind ţinta favorită) şi impunerea noilor ,,valori’’ moderne. Umorul a devenit băşcălie, deşteptăciunea românului este substituită acum de prostie.

 

Criza educaţiei şi lipsa moralităţii creştine

Globalizarea loveşte astăzi tot mai mult în sectorul educaţiei şi învăţământului, pentru a pregăti noua generaţie de mâine. Iată şi câteva citate relevante în acest sens:
Dacă ne oprim la cazul educaţiei e pentru că, din mai multe puncte de vedere, este lămuritor. E miza unei lupte de acaparare: serviciul public e pus în discuţie pentru că azi educaţia poate deveni un sector interesant de piaţă. Prin educaţie mai ales se câştigă sau se pierd bătăliile ideologice.
Ne gândim, de pildă, la grupul Vivendi care, prin filialele sale, se situează ca al treilea grup mondial de editură şi care pândeşte cu o mare aviditate sfârşitul serviciilor publice de educaţie, inclusiv în Franţa. Acest grup a şi înfiinţat structurarea centrelor de folosire a timpului liber şi a vacanţelor cu scopul de a pătrunde în sectorul educaţiei populare.
Trebuie să amintim că acordurile de la Maastricht prevăd finalmente dispariţia serviciilor publice de educaţie. Totul va fi atunci deschis iar presiunea asupra părinţilor va deveni extrem de puternică, ca în Japonia unde cea mai mare parte a veniturilor disponibile ale părinţilor se duc pe cheltuielile legate de cursuri suplimentare şi pe meditatori. Copilul devine un ostatic, succesul lui viitor depinde de sacrificiile financiare ale părinţilor şi bunicilor. Presiunea exercitată asupra lui devine atât de puternică încât Japonia se situează la un nivel aiuritor de sinucideri infantile.

(Radu Iacoboaie)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Sinuciderea este victoria antihristului (I) .

Comentarii