Recital de interpretare dat de studenţii polonezi, cu „Mândrie şi munţi”

Spectacolul „Mândrie şi munţi” (Pride and Mountains), din penultima zi a Festivalului Internaţional al Şcolilor de Teatru de la Suceava, a fost un adevărat recital de interpretare dat de studenţii prestigioasei Şcoli de Film, Teatru şi Televiziune din Lodz - Polonia. La reprezentaţia polonezilor, care a avut la bază cărţile „Eu sunt cecen”, „Al II-lea război cecen” şi „Un mic colţ de iad”, scrise de autorul ruso-cecen German Sadulaev şi Anna Politkovskaya, publicul a venit din timp pentru a prinde un loc pe scaunele de pe scenă, mult mai numeroase faţă de ultimul spectacol, dar insuficiente faţă de apetenţa pentru teatru dezvoltată în această săptămână de suceveni.

Spectatorii au fost primiţi de un discurs acompaniat de cântecul trist al unei fete şi cu o întrebare încremenită pe un ecran: „De ce nu i-au ascultat pe cei ce nu puteau să tacă?”.

Cu un început uşor confuz, venit din nesincronizarea traducerii din polonă cu jocul actorilor, spectacolul devine repede captivant, prin realismul interpretării.

Patru fete şi patru băieţi de la şcoala de teatru din Lodz au pus credibil în scenă o piesă despre război, un spectacol provocator, cu personaje bine construite, care au condus publicul sucevean într-o călătorie intensă prin ororile războaielor ruso-cecene de după 1992.

Pe scenă personajele îşi dezbracă bluzele de trening, considerate un fel de uniformă generală a teroristului cecen, şi rămân în cămaşa albă a simplităţii. Prietenii morţi în conflict sunt readuşi la viaţă prin rememorarea primelor iubiri, a pasiunii pentru muzica rock, a camaraderiei de dinainte de război, când toate republicile sovietice erau egale şi copiii ceceni alergau împreună cu cei ruşi în locurile de joacă transformate acum în câmpuri minate. De cablul chitarei la care cândva prietenii ruşi şi ceceni cântau muzică rock atârnă acum ghetuţele unui copil ucis, iar hăinuţa altuia stă spânzurată alături.

„ Allahu Akbar!”

Cămăşile albe ale morţilor sunt legate între ele, formând un ecran pe care rulează imagini cu Groznîi devastat de războiul care a contabilizat sute de mii de ceceni și zeci de mii de soldați ruși morți. Un tânăr dispare din sat. „În cele din urmă s-a întors. Fruntea lui lată, goală, avea o gaură chiar pe mijloc”. O fată blondă îşi strigă schimonosit dorinţa de a fi lăsată să coase gaura din cămaşa fratelui ei pentru că nu-i place să umble neîngrijit. O gaură mică de tot, făcută de glonţ, în dreptul inimii. O mireasă îşi urlă durerea pierderii celor dragi, apoi alte personaje vorbesc despre ceremonii mistice pentru sufletele celor stinşi, despre identitate, fanatism, fundamentalism şi extremism, despre ce înseamnă să fii cecen, mai ales în raport cu Rusia, dar şi cu Occidentul elegant care vede Cecenia doar prin lentile ruseşti.

În acest peisaj de moarte şi disperare, viii cheamă la rugăciune şi pomenirea morţilor. Coşmarul însă continuă: doi supravieţuitori rostesc repetitiv „ Allahu Akbar!” (Dumnezeu e cel mai mare), cuvintele folosite de musulmani nu numai la chemarea pentru rugăciune, ci şi la atentatele sinucigaşe.

Studenţii polonezi de la Lodz au făcut din „Mândrie şi munţi” un spectacol care doare.