Mircea Radu IACOBAN

Trece, între Iţcani şi Burdujeni, un amărât de pârâiaş ce abia susură sub bolta tufelor de soc. Mai ştie cineva că, până la 1918, marca graniţa dintre România şi Austro-Ungaria? S-au păstrat şi cele două clădiri în care au funcţionat vămile şi pichetele de grăniceri, dar nimic nu le mai particularizează acum şi par simple, vechi imobile de locuit. Adevăratul trafic se derula, însă, prin intermediul celor două gări, Burdujeni şi Iţcani (azi, Suceava Nord). Se vor împlini, în decembrie, 145 de ani de la darea în folosinţă a liniilor Cernăuţi-Iţcani, dimpreună cu secţia Suceava-Roman. Oriunde voiai să ajungi la vremea aceea, fie la Paris, Roma, Viena, Berlin, singurul punct de trecere feroviar era cel de la Burdujeni-Iţcani (bucureştenii mai aveau varianta călătoriei cu trenul până la Giurgiu, apoi cu vaporul, pe Dunăre, şi iar cu trenul, dar dura dublu, aşa că era utilizată ruta nordică şi amândouă gările au avut parte de mare dever).

Cum erau şi purtătoare ale unei anume simbolistici, atât săraca Românie, cât şi puternica Austrie s-au străduit să edifice clădiri-carte de vizită cât mai impunătoare. Povestea Gării Burdujeni se ştie; pentru cea din Iţcani, austriecii s-au decis să apeleze la stilul neo-gotic, după modelul construcţiilor similare din zona central-europeană, adică, plan dreptunghiular, creneluri şi turnuleţe la colţuri, arce şi arcade frânte. După Marea Unire, desfiinţarea graniţei avea să treacă „pe linie moartă” Gara Burdujeni. Cea din Iţcani, renovată, asigura mai toate serviciile transportului de marfă şi călători destinate Sucevei. A venit apoi rândul staţiei Iţcani să treacă, dacă nu chiar pe linie moartă, oricum, pe linie secundară, odată cu darea în folosinţă a noului sector de cale ferată Burdujeni-Lucăceşti-Păltinoasa, care, practic, anula obligativitatea intrării trenurilor în fosta gară austriacă. După care s-a înregistrat şi diminuarea generală a traficului CFR: dacă în 1990 încă mai intrau, la Iţcani, circa 80 de trenuri, în 2014 cifra s-a înjumătăţit, iar călătorii ce doresc să ajungă la Suceava coboară la Burdujeni, de unde beneficiază de serviciile transportului local.

La vremea copilăriei mele, Gara Iţcani se afla la cel de al doilea moment de vârf al importanţei sale, nu numai ca nod feroviar, ci şi ca punct de maxim interes al aşezării ce avea să devină cartier al Sucevei: aici funcţionau poşta, un restaurant cu pretenţii, magazine, ba chiar şi un cinematograf, în săliţa căruia aveam să văd, cu uimire puştească, cel dintâi film „tehnicolor”, „Balada Siberiei”. La gară îşi dădeau întâlnire îndrăgostiţii, acolo se rânduiau trăsurile pentru Suceava şi, ca în „Steaua fără nume”, acolo se buluceau elevele să asiste la spectacolul trecerii „internaţionalului” de Berlin-Lichtenberg. Tot acolo, în „Parcul CFR” din spatele gării, se ţineau întrunirile electorale, dar şi felurite spectacole, de la cele folclorice la „boscăriile” lui Iosefini. Legea cauză-efect a acţionat necruţător şi, odată cu diminuarea importanţei nodului feroviar, clădirea înregistrată la poziţia SV-II-m-B-05468 în lista monumentelor istorice a ajuns în nemeritată paragină: geamuri sparte, infiltraţii de pe urma ploilor, ziduri coşcovite, plafon pictat mucegăit, peron avariat... A mai venit şi furtuna din mai 2010, care a smuls 250 de mp din acoperiş, aşa că din construcţia-carte de vizită a rămas o ruină cu pretenţii.

Vestea cea bună este aceea că Direcţia Regională CFR Iaşi s-a îndurat să anunţe – târziu, dar mai bine târziu decât... – intenţia refacerii clădirii monument istoric. Nu ne facem mari iluzii privind rapida înfăptuire a proiectului, ştiind că CFR-ul este cronic subfinanţat, dar implicarea Primăriei Sucevei dă speranţa unei finalizări fericite. Nici în ce priveşte termenele de execuţie n-avem mari speranţe (Gara Burdujeni trebuia să se refacă în doi ani şi au durat şapte...) dar, oricum, s-a făcut un pas hotărâtor înainte. Un astfel de monument istoric, încărcat de amintiri şi cu certe virtuţi arhitecturale, merită efortul scoaterii din ruină. Dea Domnul!