Fantoma reformei

L-am auzit pe ministrul Sănătății vorbind la radio ba despre reformă, ba despre schimbare. Nu-i același lucru. Melița politicienilor de Dâmbovița a tocat și răstocat cuvințelul „reformă” până l-a încâlcit de tot, lăsându-l amorf și fără semnificații concrete. Douăzeci de ani am tot reformat învățământul, justiția, sănătatea – cu ce ne-am ales? Sigur că pretutindeni și permanent lumea se înnoiește, fiindcă schimbarea, cum spunea hulitul Marx, este motorul progresului; până și abia înfiripata Uniune Europeană și-a elaborat un „Tratat de reformă” – dar cu motivații sigure și cu precizarea modalităților de intervenire.
Adevăratele reforme n-au fost aventuri în dorul lelii (grefate pe nevoia politicianului de a fi perceput ca reformator, adică, progresist, ultraschimbist, partizan al modernizării și, implicit, inamic al stagnării), ci au promovat obiective reale, izvorâte din necesități reale. La 1517, când și-a lansat reforma, Luther a afișat cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg. România a avut parte de mai multe reforme agrare; nici una clădită pe concepte goale gen „să facem să fie mai bine”, ci întemeiate pe direcții strict conturate: la 1864, Cuza și Kogălniceanu eliberau clăcașii, în 1921 s-au făcut exproprieri în folosul celor întorși de pe front, în 1945 a fost împroprietărită țărănimea săracă…
Este limpede că vehiculăm obsesiv termeni cu înțelesul priceput pe sfert. Reforma este o transformare politică, economică, socială cu caracter limitat, sau de structură. Schimbarea poate avea statut de regulă, reforma nu, fiindcă se petrece doar în anumite momente, strict determinate istoric și operează până ce ea însăși devine subiect al viitoarei transformări. Starea de agregare a unei nații nu poate fi reforma, cum se percepe la noi, ci dimpotrivă, stabilitatea, continuitatea, temeinicia.
Căpoșii de englezi păstrează în vigoare legi de la 1600 nu de amorul artei, ci tocmai pentru a întreține ideea de stabilitate instituțională și, implicit, statală. În România, azi se schimbă legea și mâine se modifică modificarea – dacă tot reformăm, atunci s-o facem dimineața, la prânz și seara. Nu de reforme bâiguite, poticnite și negândite până la capăt are nevoie țara, ci de o schimbare profundă în toate – mentalități, etică, sistem de valori, în promovarea modelelor autentice, în redescoperirea muncii ca factor definitoriu al înnoirii – și, dacă s-ar putea, cu o țâră de onestitate în toate. Să ne amintim cum vedeau fostele guvernări reforma în cultură: punctul 1 – „Oprirea procesului de degradare a patrimoniului cultural.” Unde-i reforma? Din moși-strămoși, românii s-au declarat apărători ai patrimoniului. Că în vremea noastră, legislația în domeniu nu se prea respectă, e de imputat chiar guvernelor, care, înainte de a reforma, s-ar cuveni să viabilizeze actele normative în vigoare. Punctul 2 – susținerea diversității culturale. Aceeași întrebare: unde-i reforma? S-a declarat cineva, undeva, cândva, inamic al diversității? Nici vorbă. Punctele următoare sunt de același calibru, adică, Plan de măsuri cu sonorități din vremuri apuse: modernizarea infrastructurii, perfecționarea profesională, promovarea valorilor, promovarea patrimoniului. Toate aceste ținte figurau, altfel ori identic formulate, și-n programele pașoptiștilor, și-n cel al lui Cuza, și pe vremea dictaturii carliste, și-n ceaușism.
Mai departe: „promovarea unui rol activ al bibliotecii în societate”, „asigurarea sprijinului financiar pentru o prezență cât mai amplă a oamenilor de cultură la cele mai importante evenimente culturale” ș.a.m.d. Curat reformă! Străvechi deziderate, auzite și răsauzite, care din totdeauna au avut susținerea publică și legislativă aferentă! Că subfinanțarea, promovarea pe criterii politice, nepăsarea și, adesea, nepriceperea au tarat funcționarea sistemului, asta-i cu totul altceva. Ce ar trebui să susțină contrareforma (că sunt anatemizați „inamicii reformei”)? Jos bibliotecile? Nu mai promovați valorile? Distrugeți patrimoniul? Caragiale își încheie schița „Reformă” citându-l pe Cuza: „reforma trece, năravurile rămân.” Mă tem că, la noi, nici de atâta nu poate fi vorba, fiindcă invocăm o reformă cețoasă, neconturată și nestructurată în profunzime. Care fi-vor noile rânduieli, când toate-s vechi… și noi îs toate?