Familia – din perspectiva educației copilului (III)

”Iar pricina tuturor relelor din lume provin
din principiul pe care îl punem la temelia
educației copiilor noștri”
Sfântul Ioan Gură de Aur
Familia și rostul ei în formarea copilului
Indiferent cum am privi aceste teorii, sau speculațiile pe care le presupun, constatăm că toate se întorc la ceea ce este biologic fundamental, că nevoile bazale se supun aceluiași deziderat suprem de a da viață și a transmite mai departe ceea ce are viața caracteristic. Or, aceste împliniri se regăsesc în forma cea mai comună, consacrată istoric – familia, care nu numai că perpetuează viața, dar îi conferă și o anumită calitate prin educație. Și atunci rezumând importanța familiei din perspectiva formării noilor generații vom găsi fără prea multă greutate că se referă la patru coordonate majore:
1. asigură dezvoltarea somatică; ce privește creșterea, dezvoltarea și maturarea corespunzătoare, având aici în prim plan: alimentația, protecția împotriva agresiunilor fizice, chimice sau biologice (îmbrăcăminte, ambient adecvat, igienă, prevenție, supraveghere etc.). Ele sunt și vor fi întotdeauna pe măsura posibilităților familiei, în pofida numeroaselor reguli, principii, algoritme de creștere a copilului, predate în așa-zisele școli pentru părinți. Ca răspuns la toate aceste tendințe, multe dintre ele speculative și comerciale, trebuie reținut că dincolo de trebuințele strict necesare (alimentație și protecție), toate celelalte intră în ceea ce se cheamă instinct parental, care rămâne mereu același și nu poate fi înlocuit, educat sau format, pentru că el aparține naturii biologice a individului. Profesia de mamă sau tată nu se învață, pentru că ea există în însăși structura biologică a individului și se manifestă ca o chemare spre împlinire a naturii. Niciodată cuvântul mamă sau tată (fiecare cu rostul său biologic bine conturat) nu va putea fi înlocuit cu sintagma ”unul din părinți” așa cum încearcă mișcarea transghenderistă să o impună opiniei publice și societății, pe baza unor principii democratice răstălmăcite și înțelese anapoda, după tiparul celor care le gândesc.
2. stimulează dezvoltarea intelectuală; acest aspect aparține strict vârstei mici, când odată cu maturarea structurilor cerebrale se desăvârșesc capacitățile intelectuale; memoria, gândirea, rațiunea, judecata, copilul intrând treptat în universul cunoașterii în care întrebările de ce? și pentru ce? se repetă obsesiv. Sunt întrebări prin care copilul își fixează noțiuni particulare și generale privind obiectele, ființele și fenomenele, pe baza cărora poate face raționamente și chiar elabora judecăți (după cum demonstra marele nostru fiziolog Nicola C. Paulescu) în cadrul ”facultății de judecare”, cum ar spune Kant în celebra sa operă ”Critica facultății de judecare”.
Prin urmare, se poate spune că dezvoltarea facultăților intelectuale aparține aproape exclusiv familiei, cu o prelungire pe care în zilele noastre o realizează învățământ preșcolar. Acesta în fapt preia o mică parte din sarcinile familiei sub aspectul socializării și cunoașterii mediului înconjurător, principalul mijloc educativ fiind aici jocul ca ocupație predilectă la această vârstă. În continuare școala nu va face altceva decât să perfecteze capacitățile intelectuale ale copilului și să cultive eventualele talente prin modalități instructiv educative specifice.
3. pune bazele educației morale; îndeobște considerat ca cel mai important proces de formare a personalității ce își găsește originea și desăvârșirea doar în familie. Merită subliniat acest aspect pentru că moralitatea, până la urmă, definește personalitatea umană în contextul social în care va trăi. Din această perspectivă, Mica Biserică, pe care comuniunea familială o formează, are în vedere tocmai atitudinea morală, ca parte integrantă a comportamentului uman ce se regăsește cel mai bine exprimat în spiritualitatea religioasă. Iată de ce în fața perceptelor biblice și cutumelor religioase orice cod civic, normă de conviețuire socială, norme juridice sau coduri deontologice pălesc, pentru că majoritatea acestor prevederi au caracter normativ și punitiv și nicidecum formativ.
La fel de important este faptul că mediul familial oferă copilului primul model comportamental; modelul parental, care devine definitoriu pentru copil prin faptul că spiritul uman se construiește în principal prin imitație. Amprenta parentală, în ceea ce privește comportamentul, se va regăsi și atunci când copilul va atinge vârsta adultă, la care se adaugă în mod firesc tipologia temperamentală moștenită, determinată genetic.
Important este faptul că în ambianța lui familială copilul își va însuși noțiunile de cinste, corectitudine, sinceritate, decență, ordine, cumpătare, respect și politețe, pentru care pledează atât de convingător Sf. Ioan Gură de Aur în Biserica de acasă. Va învăța astfel să facă diferența între bine și rău, între drept și nedrept, între ceea ce se cuvine și ceea ce nu se cuvine. Este nota comună a oricărei familii biologic constituită, în care caracterul intențional și finalist al educației copilului este orientată spre mai bine.
Așa încât, pentru copil acest proces de formare morală este o adevărată ucenicie pentru viață, care nu rareori înseamnă și constrângeri, care totuși atunci când sunt necesare, trebuiesc bine și corect dozate, pentru a nu produce efectul invers. Noțiunile nu e voie, nu trebuie și apoi nu se cuvine vor prinde treptat contur în comportamentul copilului, definind până la urmă un caracter frumos.
(va urma)
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale