Ce îl face pe un duhovnic să fie numit „Avva”?

Cuvântul era căutat și primit de ucenici ca din partea lui Dumnezeu prin gura părintelui. De aceea ucenicii se rugau înainte de a merge să ceară un cuvânt de folos ca Dumnezeu să vorbească prin avva pentru mântuirea lor. Astfel, avva, părintele duhovnicesc, se descoperea pe sine, devenea „părinte” prin însăși harisma cuvântului dată lui în urma unei rugăciuni pentru mântuirea și luminarea ucenicului, ca rezultat al unei împreună pătimiri și împreună căutări.
Cuvântul primit nu era un sofism, o maximă rațională, un cuvânt de înțelepciune izvorât din simpla cunoaștere sau experiență, ci era naștere prin cuvânt, zidire, vindecare. Adresarea cu avva (părinte) a ucenicului, cu nădejdea în dragostea, purtarea de grijă, dar mai ales în calitatea îndrumătorului ales de născător al sufletului lovit de moartea păcatului, nu era o formulă de curtoazie, ci exprima o realitate de fapt.
Avva Pimen le-a răspuns fraților, uimiți că îl numea avva pe Agaton, care era un tânăr monah: „Gura lui l-a făcut pe el să se numească «Avva»!”. Paternitatea se descoperă în această transmitere de viață între două persoane și în legătura ce rezultă din ea: între cel ce dă și cel ce primește viața lui Hristos-Dumnezeu Cuvântul. Dar părintele este, desigur, părinte nu numai prin cuvânt, ci și prin întreaga lui ființă și lucrare, chiar și prin tăcerea sa.
(Arhimandritul Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 17-18)