Amintiri din Comunism

Fuga boierului n-a fost plânsă de țărani. I-au luat din marele lui hambar, cum am mai spus, grâu, porumb, cartofi etc., cât și animalele din grajduri. De asemenea, au luat și ce se găsea în interiorul conacului. A fost un fel de 1907. Când au ajuns trupele sovietice, au cerut animalele boierului, ca pradă de război, și nu au rechiziționat animalele de la țărani. Mama mers cu vaca în refugiu la Pătrăuți. Am amintit iarăși că a fost ajutată de un soldat sovietic să ajungă cu cei doi copii mici, cu bunica și vaca la căruța fratelui ei Constantin, care a murit ulterior de tifos. Nici după rege n-au plâns țăranii, deși sub Carol al II-lea s-a trăit bine, cum îmi amintea unchiul meu Nicolae, cel prezent la Cotul Donului, care cunoștea la perfecție după sunet calibrul artileriei sovietice și mai ales vâjâitul katiușelor. Nu l-a nimerit nimic. Avea în jur de 25 de ani, iar tata exact treizeci când a murit în fața Odessei, infernul armatei române și măsura nulității militare a lui Antonescu. Fără intervenția germanilor, mai mureau câteva sute de mii de soldați români, sub conducerea odiosului mareșal. Din punct de vedere militar, Antonescu, tiran și el, era un fel de Ceaușescu. Mulți îi cultivă nu știu ce calități de conducător militar sau civil. Adevăratul conducător civil a fost tânărul avocat Mihai (Ică) Antonescu, vicepreședinte al guvernului.
Să revin însă la copilăria comunismului. Ce au făcut atunci viitorii conducători ai Sucevei, ai regiunii și apoi județului? Ene Țurcanu era ceferist, în unele materiale apărea drept absolvent de studii medii. Nu cred, le-o fi făcut mai târziu. L-am auzit vorbind, cu accentele graiului moldovenesc și al celui local. Adâncata făcuse parte din vechiul regat. Cine l-o fi remarcat? Evident, un alt activist. A ajuns repede prim-secretar al regiunii Suceava pe linie de partid, PMR. Prin 1955 l-am găsit în Suceava, la post. Am mai descris casa lui de lângă cantina și internatul școlii noastre de pe Dragoș Vodă nr. 11, azi Clubul Copiilor. Suceava acelor ani era liniștită, cu pușcăria ei faimoasă desființată în 1957-1958. Am fost și eu prin celule, care se dărâmau atunci. Eu tot n-am înțeles de ce era un mare teren viran în centru, unde acum sunt fostul hotel Central și Casa de Cultură. O fi fost Suceava noastră pașnică bombardată de Armata Roșie? Oricum, populația, prin aprilie 1944, a fost dusă în refugiu. Câți mai erau. Evreii erau în lagărele din Transnistria, nemții erau plecați de câțiva ani, intelectuații au fost duși în refugiu încă de Antonescu, cu unele instituții, prin Timișoara, Râmnicu-Vâlcea și alte localități de pe acolo. Mulți au ajuns la București, împreună cu cei din Cernăuți. La Botoșani au fost bombardamente, descrise de un scriitor din Dumbrăveni, C. Ignătescu. A fost bombardat teatrul și nu clădirea primăriei. Centrul a scăpat, în schimb a fost bombardată o fabrică de cărămizi și cartierul Împăratul Traian, locuit preponderent de țigani. Mai târziu, mulți glumeau că de fapt i-a bombardat chiar aviația română. Țiganii erau țigani. Ei și restul lumii, precum meciul celebru al Angliei după cucerirea Cupei „Jules Rimet”, adică campionatul mondial din 1966. În 1967 au jucat cu o echipă a restului lumii, pe care au bătut-o, de aici admirația deosebită pentru fotbalul englez de atunci. Expresia Anglia contra restului lumii era curentă, populară. Și la restul lumii au jucat Pele, Djalma Santos, Didi, Vava, brazilieni, germanul Uwe Seeler, maghiarul ajuns spaniol Puskas, portarul rus Iașin. Noi aveam atunci un jucător de talia lui Hagi, Titus Ozon.
Copilăria comunismului, cu copiii ei cominterniști cruzi și răzbunători, care au început să distrugă nu numai foștii reacționari burghezi, ci și vilele și conacele lor. Au luat cărțile, tablourile, mobilierul original și le-au distrus. Au văruit pereții și au pus tablourile de hârtie ale marilor dascăli ai proletariatului mondial, plus biroul politic al PMR. Evident, au distrus biserici, sinagogi, moschei pe unde erau, dar nu și cele de la sate. Țăranii nu puteau muri și ar fi trăit veșnic fără biserică și preot. La poarta bisericilor și cimitirelor s-au oprit onor bolșevicii copii răi.
De copilăria mea și a comunismului țin și evenimentele istorice de după al II-lea război mondial. Istoria scrisă e lacunară, îndeosebi cu privire la marele conducător al URSS, Iosif Stalin. Dacă mai trăia Roosevelt 10 ani, alta era situația, nu mai era Război Rece, poate că unele țări din răsărit, cu excepția României, pe care cominterniștii voiau să o comunizeze cu orice preț, ar fi fost oarecum „finlandizate”. Totul s-a decis inițial la Potsdam, lângă Berlin, unde sovieticii n-au distrus vechile palate. Am mai spus ce se prevedea la Potsdam. Împărțirea Germaniei în patru zone de ocupație, ideea lui Churchill, a fost o încercare de a-l păcăli pe Stalin ca răspuns la situația neclară a Poloniei. Și a reușit șeful „perfidului Albion”, vorba lui Napoleon. Roosevelt ar fi făcut două părți mari ale SUA și URSS și una mică a Angliei. Francezii erau învinșii în două săptămâni din 1940. Stalin a acceptat cele 4 zone, aproximativ egale, cu credința că în 1948 se va face reunificarea Germaniei, fără nazism, fără armată, neutră politic și militar, evident burgheză.
Ioan Pînzar