Agenda summit-ului NATO de la Bucureşti

Extinderea NATO, situaţia din Afganistan şi Kosovo, evoluţia Forţei de răspuns a NATO, revenirea Franţei în structura militară integrată, sunt numai câteva dintre temele majore care vor fi abordate la summit-ul Alianţei de la Bucureşti.
 
Extinderea NATO: "niciun bilet nu a fost compostat"

Croaţia, Macedonia şi Albania aspiră la statutul de ţări membre NATO şi au cele mai multe şanse de a deveni eligibile la summitul de la Bucureşti. În declaraţia publicată în noiembrie 2006, la încheierea summitului de la Riga, liderii statelor NATO afirmau ferm că: "la viitorul nostru summit, în 2008, Alianţa intenţionează să lanseze noi invitaţii pentru ţări care îndeplinesc normele, bazate pe performanţă, ale NATO şi care sunt capabile să participe la asigurarea securităţii şi stabilităţii euroatlantice".

Statele Unite agreează ideea primirii în grup a celor trei state. În aprilie 2007, preşedintele George W. Bush a promulgat chiar o lege care autorizează acordarea de asistenţă către Albania, Croaţia, Macedonia, dar şi Ucraina şi Georgia. Casa Albă a anunţat că actul normativ facilitează admiterea de noi state în cadrul NATO. Astfel, legea, promulgată de către Bush, "reafirmă susţinerea în vederea continuării extinderii Alianţei Nord-Atlantice". Mai mult, textul promulgat autorizează, pentru anul fiscal 2008, adoptarea unor credite pentru anumite programe de asistenţă militară în favoarea acestor ţări.

Entuziasmul american nu este însă împărtăşit de toţi aliaţii europeni. Atena, de pildă, a anunţat că va bloca aderarea Macedoniei la Alianţa Nord-Atlantică, cu ocazia summitului NATO din aprilie, dacă fosta republică iugoslavă nu va rezolva problema denumirii, numele acestei ţări constituind o problemă de politică externă sensibilă în Grecia. Croaţia este favorită şi va fi nominalizată. În aprilie 2007, adjunctul secretarului de Stat american, Daniel Fried, a afirmat că statul balcanic ar trebui să fie invitat să adere la Alianţa Nord-Atlantică în 2008. "Datorită eforturilor depuse, Croaţia merită să fie invitată să adere la NATO anul viitor", a declarat diplomatul american. El a adăugat că Statele Unite "susţin ferm Croaţia în demersurile sale de integrare în calitate de membru cu drepturi depline în structurile euro-atlantice".

Cum era de aşteptat, România este unul dintre statele europene care îmbrăţişează punctul de vedere al Washingtonului. La 27 aprilie 2007, preşedintele Băsescu a afirmat că, la reuniunea NATO, Organizaţia se va extinde, urmând să cuprindă şi Macedonia, Croaţia şi Albania. La 11 ianuarie, Băsescu a reiterat că "România susţine fără rezerve extinderea NATO cu Croaţia, Macedonia şi Albania precum şi faptul că trebuie să privim cu atenţie şi să încercăm soluţii mai bune pentru Georgia şi chiar pentru Ucraina".

Până în acest moment, nu există certitudini. La 29 octombrie 2007, secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, avertiza că "niciun bilet nu a fost compostat". El a precizat că NATO aplică standarde foarte înalte pentru a accepta o ţară ca membru.

Cât despre Ucraina şi Georgia, ţări care bat timid la uşa NATO, dincolo de optimismul afişat în anii revoluţiilor trandafirii, este evident că orizontul de aşteptare s-a extins pe termen nedefinit.

Extinderea NATO este importantă şi pentru că prefaţează o viitoare extindere a UE. Chiar dacă apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică nu este suficientă pentru aderarea la UE (un exemplu elocvent în acest sens este Turcia), ea a devenit o condiţie sine qua non. Şi asta pentru că UE nu vrea să importe probleme de securitate. Toate statele foste comuniste care au fost acceptate de Uniunea Europeană au fost mai întâi primite sub umbrela de securitate a NATO.

Parteneriatul global: "NATO nu devine un poliţist mondial"

O problemă intens dezbătută la reuniunea la nivel înalt de la Riga din 28-29 noiembrie 2006 a privit relaţiile cu state precum Japonia, Noua Zeelandă şi Australia, care contribuie cu trupe la operaţiunile din Afganistan. SUA şi Marea Britanie au insistat ca aceste "ţări de contact", care şi-au asumat responsabilităţi, să fie îndreptăţite să participe, într-o anumită măsură şi la luarea deciziilor, oferindu-le astfel un statut care le-ar fi făcut mai mult decât simpli parteneri ai NATO dar mai puţin decât membri deplini, în cadrul unui "parteneriat global".

Zbigniew Brzezinski a propus chiar ca aceste state să devină “participanţi” NATO, un concept mai larg decât cel de parteneri.

Franţa şi Germania au refuzat însă orice "diluare" a NATO, afirmând că aceasta trebuie să rămână o alianţă militară euroatlantică, în conformitate cu Tratatul de la Washington din 1949, încheiat la începutul Războiului Rece.

Aceasta a făcut ca, la Riga, să se decidă doar în privinţa dezvoltării unor legături politice şi militare mai apropiate şi în cea a intensificării consultărilor cu ţările democratice care împărtăşesc interesele şi valorile NATO ("like-minded countries").

Au existat însă experţi şi politicieni care au privit dincolo de "parteneriatul global", avansând chiar idea transformării NATO într-o alianţă globală, într-o epocă în care ameninţările la adresa securităţii sunt ubicuee şi au efecte la nivel planetar. Astfel, James Thomson, directorul Rand Corporation, aprecia, la 15 noiembrie 2006, că "NATO nu poate să se consolideze decât devenind o organizaţie globală".

Congresmenul democrat Tom Lantos opina, la 23 iunie 2007, că Alianţa Nord-Atlantică ar trebui să se gândească serios să se extindă la nivel global, incluzând ţări democratice precum Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud şi Israelul. Lantos a subliniat că unele state care nu sunt membre NATO şi-au asumat responsabilităţi importante ca parteneri ai Alianţei Nord-Atlantice. Australia, de exemplu, a fost una dintre primele ţări care s-au aliat Statelor Unite în Afganistan, pentru îndepărtarea regimului talibanilor şi combaterea reţelei al-Qaida, după atacurile de la 11 septembrie 2001. "Oare Comandamentul suprem al forţelor aliate (NATO) nu s-ar simţi mai liniştit în faţa crizelor globale incipiente dacă NATO ar avea un caracter global ?", a întrebat la o reuniune Lantos, care este preşedintele comisiei pentru Afaceri Externe a Camerei Reprezentanţilor.

Comandantul de operaţiuni NATO, generalul Bantz Craddock, şi subsecretarul de Stat american Daniel Fried au precizat, la rândul lor, că misiunile NATO se întind de la prezenţa militară în Afganistan şi până la realizarea de poduri aeriene pentru trupele de menţinere a păcii trimise de Uniunea Africană în regiunea Darfur.

"Din perspectiva unui sfat militar, ar fi într-adevăr de mare ajutor să avem mai multe naţiuni democratice, pacifiste, în cadrul alianţei", a declarat Craddock în faţa comisiei conduse de Lantos. "Nu putem exclude nici o posibilitate", a declarat Fried referindu-se la ideea lui Lantos, a unei alianţe globale a ţărilor democratice. Deocamdată, însă, NATO "nu este pregătită" să facă un asemenea pas, a adăugat el. Alianţa dezvoltă parteneriate "cu ţări precum Australia şi Japonia, şi cu alte naţiuni dispuse şi capabile că lucreze cu NATO", a precizat subsecretarul de Stat.

Şi printre republicani există idei similare. Astfel, Rudolph Giuliani, unul dintre candidaţii pentru nominalizarea republicană la Casa Albă, a propus NATO, în septembrie 2007, să admită ca membri Australia, India, Israelul, Japonia şi Singapore. "Trebuie să permitem aderarea oricărui stat care îndeplineşte criteriile de bază privind buna guvernare, pregătirea militară şi responsabilitatea globală, indiferent de amplasarea lor geografică", a spus el. "Cred că trebuie să luăm în considerare ţări cum sunt Australia, Singapore, India, Israel, Japonia (...) şi probabil că există şi altele pe care le putem include în listă", a adăugat Giuliani.

La 29 octombrie 2007, la Bucureşti, secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, afirma, încercând să risipească temerile legate de mondializarea Alianţei că "NATO nu devine, şi repet, nu devine un poliţist global, dar are un număr de parteneri globali foarte importanţi, ceea ce nu este acelaşi lucru cu a fi un poliţist global".

La 11 ianuarie, el a afirmat că la summitul de la Bucureşti trebuie "să subliniem încă o dată valoarea uriaşă a parteneriatelor NATO pe glob". Prin urmare, va interesant de urmărit cum va evolua concret colaborarea dintre Alianţă şi ţările de contact.

Situaţia din Afganistan: "e nevoie de o strategie clară"

Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate din Afganistan (ISAF), aflată sub comandament NATO, reuneşte aproximativ 40.000 de soldaţi străini, dintre care 26.000 sunt americani, şi ajută Guvernul lui Hamid Karzai să combată o insurecţia talibanilor, alungaţi de la putere în 2001 de o coaliţie condusă de Statele Unite.

Anul 2007 a fost cel mai sângeros înregistrat în Afganistan de la înlăturarea regimului talibanilor, cu peste 140 de atentate sinucigaşe comise până la jumătatea lunii decembrie şi mai mult de 6.000 de victime.

Pierderile s-au ridicat şi în rândurile celor 60.000 de militari străini, în principal americani, care susţin guvernul lui Hamid Karzai şi procesul de creare a forţelor armate ale acestuia. În 2007, au murit 220 de militari străini, majoritatea în operaţiuni de luptă, faţă de 191 de victime în 2006.

De la sfârşitul anului 2001, pentru reconstrucţia Afganistanului au fost alocate miliarde de dolari, însă menţinerea nivelului ajutorului este ameninţat de insurecţie, care a provocat, în 2007, moartea a 41 de membri ai organizaţiilor umanitare. Un raport publicat în noiembrie 2007 plasează Afganistanul printre ultimele cinci ţări în indexul general de dezvoltare.

În aceste condiţii, administraţia americană şi NATO au început deja o revizuire a întregii misiuni a forţelor internaţionale din Afganistan, atât în ceea ce priveşte securitatea şi combaterea terorismului, cât şi consolidarea politică şi dezvoltarea economică a ţării. Potrivit unor oficiali americani şi din cadrul Alianţei Nord-Atlantice, această revizuire este motivată de îngrijorările referitoare la perspectiva unui eşec în Afganistan.

NATO, care a preluat în 2006 controlul asupra operaţiunilor din domeniul securităţii din Afganistan este criticat de oficiali americani pentru că nu ar fi suficient de agresivă. De altfel, în decembrie 2007, secretarul american al Apărării, Robert Gates, a obţinut angajamentul NATO privind întocmirea unui "plan integrat" referitor la Afganistan.

Evaluarea NATO urmează să fie pregătită pentru reuniunea şefilor de state din cadrul Alianţei care va avea loc la Bucureşti.

Secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a confirmat, la 11 ianuarie, că la summitul de la Bucureşti discuţiile vor viza "în primul rând, o strategie clară pentru viitor în Afganistan, cu o prezenţă NATO robustă, o instruire mai bună a armatei afgane şi o colaborare mai bună cu organizaţiile internaţionale".

Kosovo: "NATO este pregătită să intervină în cazul în care va fi necesar"

NATO conduce KFOR, forţa responsabilă cu menţinerea păcii în Kosovo, formată de 16.500 de soldaţi, din 38 de ţări. Populaţia majoritar albaneză din Kosovo intenţionează să îşi proclame unilateral independenţa de Serbia în câteva săptămâni, existând posibilitatea ca Uniunea Europeană, Statele Unite şi alte ţări să recunoască noul stat.

La 29 iunie 2007, Jaap de Hoop Scheffer a declarat că NATO este un garant al păcii în provincia Kosovo. "Nimeni nu trebuie să aibă iluzia că situaţia ar putea fi schimbată prin violenţă". Secretarul general al NATO s-a declarat convins că propunerea ca provincia Kosovo să primească o independenţă sub supraveghere internaţională este "echilibrată şi fermă" şi a avertizat în privinţa unei întârzieri a definirii statutului provinciei. Mai mult, el a subliniat că principala problemă a Balcanilor în acest moment este Kosovo.

La 11 ianuarie, aflat la Bucureşti, Scheffer a precizat că, în ceea ce priveşte Kosovo, NATO a luat decizia importantă de a menţine rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate al ONU ca bază legală a forţelor KFOR în Kosovo. El a menţionat însă posibilitatea existenţei unei alte rezoluţii care să servească drept bază pentru prezenţa în continuare a forţelor NATO în acea zonă. Oficialul NATO a adăugat că forţele NATO sunt pregătite să intervină în Kosovo în cazul în care va fi necesar, dar a subliniat că nu îşi doreşte să se ajungă într-o astfel de situaţie.

Problema este că rezoluţia 1244 se referă la suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Federale a Iugoslaviei. Or, declararea unilaterală a independenţei Kosovo şi eventuala sa recunoaştere de către unele state occidentale ar mina tocmai rezoluţia care autorizează prezenţa trupelor NATO în Kosovo.

Adoptarea unei alte rezoluţii a Consiliului de Securitate al ONU ar putea fi împiedicată de Moscova. Ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov, a declarat în decembrie că Rusia se va folosi de influenţa pe care o are în cadrul ONU pentru a bloca planurile Occidentului de a recunoaşte Kosovo ca stat independent. "Dacă decizia de aprobare a declaraţiei unilaterale de independenţă a Kosovo este înaintată la ONU, va fi cu siguranţă un veto", a declarat Lavrov.. Rusia, ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU are drept de veto.

În plus, Serbia a anunţat în decembrie că va respinge orice ofertă de aderare la Uniunea Europeană sau NATO dacă aceste organizaţii recunosc provincia separatistă Kosovo ca stat independent. Parlamentul sârb a aprobat o rezoluţie care precizează că Serbia nu va semna nici un tratat care nu îi recunoaşte integritatea teritorială şi suveranitatea sa asupra Kosovo. Rezoluţia a fost sprijinită de preşedintele Boris Tadici şi premierul Voislav Koştuniţa, liderii celor mai mari două partide din coaliţia de centru-dreapta aflată la guvernare, precum şi de radicalii ultranaţionalişti şi de socialiştii din opoziţie. Dacă trupele de menţinere a păcii din cadrul NATO nu reuşesc să protejeze minoritatea sârbă din Kosovo, "armata sârbă este pregătită", a declarat Tadici în Parlament.

Revenirea Franţei în structura militară a Alianţei: "decizia aparţine Parisului"

Franţa, stat fondator al Alianţei, a părăsit structurile militare integrate ale NATO în 1966. La 10 martie 1966, într-un memorandum adresat celorlalte state membre NATO, guvernul francez şi-a anunţat intenţia de a retrage personalul francez din comandamentele militare integrate ale NATO, de a încheia activitatea forţelor franceze în cadrul comandamentelor internaţionale şi de a solicita Cartierului General al NATO, unităţilor aliate şi altor baze care nu se aflau sub autoritatea franceză să părăsească teritoriul Franţei.

Discuţia privind o eventuală revenire a Franţei în structura militară a Alianţei s-a redeschis recent, în urma declaraţiilor preşedintelui Nicolas Sarkozy de la sfârşitul lunii august 2007. Dealtfel, acest subiect se află în programul următoarei Cărţi Albe a apărării şi siguranţei naţionale, care este în prezent pregătită în Franţa, urmând să fie terminată în martie 2008.

Ulterior, în septembrie 2007, Sarkozy, a anunţat "două condiţii prealabile" pentru o eventuală reîntoarcere a Franţei în structurile militare integrate ale NATO. Cele două condiţii au fost prezentate într-un interviu acordat cotidianului american "The New York Times". În primul rând, Sarkozy a legat revenirea Franţei în structurile integrate "de o dezvoltare a sistemului european de apărare". "Cer, de altfel, prietenilor noştri americani, să înţeleagă acest lucru. O Europă care ar fi capabilă să se apere în mod independent nu reprezintă un risc pentru americani, ci un atu", a subliniat preşedintele. În al doilea rând, Sarkozy a cerut ca Parisul să aibă un loc "la cel mai înalt nivel", în forurile de conducere ale Alianţei.

În replică, James Appathurai, purtător de cuvânt al secretarului general al Alianţei Nord-Atlantice a afirmat, tot în luna septembrie, că "decizia de a se reintegra complet în structurile militare aparţine Franţei".

Eventuala revenire a Franţei în structurile militare integrate ale NATO ar avea mai ales o importanţă simbolică şi psihologică transmiţând un mesaj ferm privind unitatea transatlantică. Din punct de vedere militar, Franţa contribuie oricum cu trupe la misiunile Alianţei. Astfel, Parisul are are aproximativ 1.000 de militari în Afganistan, staţionaţi în principal la Kabul şi Kandahar. În noiembrie 2007, Sarkozy a precizat că Franţa îşi va asuma pe deplin rolul conform statutului de membru NATO şi că trupele franceze vor rămâne în Afganistan atât cât va fi nevoie.

Citând surse oficiale, cotidianul "Le Monde" susţinea, într-un articol publicat în septembrie 2007, că, la viitorul summit NATO de la Bucureşti, se va pune în mod oficial problema revenirii Franţei în structurile militare integrate ale Alianţei.

Forţa de răspuns a NATO: de la unitate de elită la "minitrupă"

Forţa de răspuns a NATO (NRF), înfiinţată la propunerea fostului secretar al Apărării Donald Rumsfeld, a fost gândită ca o unitate de elită compusă din 25.000 de militari, capabilă să intervină în punctele fierbinţi de pe glob în maxim cinci zile.

Forţa de reacţie rapidă a NATO, terestră, navală şi aeriană, a fost declarată "pe deplin operaţională" la sfârşitul lunii noiembrie 2006.

Dar Statele Unite şi majoritatea partenerilor lor nu au furnizat mijloacele promise, în termeni de trupe şi materiale, folosindu-le în schimb la operaţiunile din Afganistan şi Kosovo.

În aceste condiţii, miniştrii Apărării din statele membre NATO au stabilit, în octombrie 2007, să diminueze numărul membrilor Forţei de reacţie rapidă a Alianţei Nord-Atlantice. Ideea diminuării efectivelor a apărut în contextul presiunilor de menţinere a 40.000 de militari NATO în Afganistan.

Comandanţii NATO au propus "o abordare graduală" care să păstreze "un nucleu permanent" al Forţei de reacţie rapidă, la care să se adauge contingente naţionale în caz de nevoie. Acest viitor "nucleu" este "un fel de avangardă" care ar putea fi consolidată în funcţie de necesităţi cu unităţi trimise de ţările membre. Pentru a ascunde eşecul proiectului, "noua minitrupă" NATO, cum a fost ironic numită de presă, va continua să se numească NRF.

Militarii care urmează să pună la punct detaliile cu ţările care ar putea participa la această minitrupă doresc aprobarea proiectului la summitul NATO de la Bucureşti.

Acestea sunt numai câteva dintre punctele de interes ale agendei summit-ului NATO de la Bucureşti. Relaţiile NATO-UE, relaţia Alianţei cu Rusia, actualizarea conceptului strategic care datează din 1999 sau problema scutului antirachetă al NATO vor figura de asemenea pe ordinea de zi a reuniunii.