Mircea Radu IACOBAN

M-a lăsat motorul bătrânei „Dacii”: şi-a dat sufletul cu discreţie, murind încetişor, câte-un pic la fiecare kilometru. Cealaltă „Dacie”, care m-a ţinut 20 de ani, ştiam s-o desfac bucăţele, pe marginea şanţului, şi s-o pun la loc în stare de funcţionare chiar şi la lumina lunii. La măruntaiele ăsteia mă uit ca mâţa-n calendar: e cu injecţie. Habar n-am de unde şi de ce vine injecţia aia, nici pe unde s-o caut – firma Bosch m-a prefăcut în analfabet! Murphy crede că se termină mai rău ceea ce începe rău. Aş! Poate fi şi invers! Revelionul la munte începuse cum nu se poate mai bine. Adevărat, m-a cam deranjat, nopţile, trosnetul lemnelor în sobă, dar asta nu se spune, fiindcă face parte dintre delicatesele vieţuirii la munte. Şi, la urma urmei, am crescut în preajma sobei cu plită şi rolă, iar zbenguiala gălăgioasă a flăcăruilor exprima tocmai liniştea şi tihna onor familiunii... Cu cât ne apropiam de locaţia (sic!) revelionului, expia semnalul telefonului mobil, până ce s-a volatilizat cu totul, retrăgându-se în tăriile cerului. Fără celular, încerci acel sentiment cu nume complicat (al derelicţiunii) ce te face să crezi c-ai fost abandonat într-o lume indiferentă, dacă nu chiar ostilă, căreia puţin îi pasă că faci umbră pământului – nu vezi că nu te sună nimeni? Televizorul merge numai pe România internaţional, aşa că ai fericirea să prinzi numărătoarea bearcă a lui Băsescu, dar ratezi festivalul violurilor şi cotonogelilor de la PRO Tv ora 17, ca şi mâţâiala surprizelor-surprize. Oricum, dacă cade (cacofonie voită) guvernul, om afla noi cumva. Una peste alta, ne-am revelionat cum se cuvine, dar iată că, la întoarcere, maşina nu mai trage, motorul refuză să se accelereze şi-l declari deplin decedat undeva, în câmp, între Fălticeni şi Iaşi. Fac inventarul mijloacelor de supravieţuire: am lopată specială, nou-nouţă (390.000 lei), lanţuri nichelate (700.000 lei vechi), un tăbâltoc cu nisip (adică, „material anti-derapant”) – toate la un loc fiindu-mi de folos precum motorul cetăţeanului din Tecuci (vezi poezia lui Mihai Ursachi). Inventarul merindelor: un borcan întreg şi unul pe sfert cu gogonele murate, două cu salată de sfeclă, o putinică (din plastic) cu harbujii şi castraveţii scăpaţi din pantagruelica reuniune. Care va să zică, murături, ar fi. Altceva, ioc! Iată că a pogorât semnalul mobilului din ceruri: cum deschid celularul, pac-pac-pac ne năpustesc mesajele cu firitiseli, care se vede că ne pândesc de trei zile, pitite după cotul şoselei... Telefonul transmite cuvenitul SOS, ajung remorcat (şi rebegit) la Iaşi, depun inerta Dacie în curtea unui Service. După care văd anunţul: se lucrează... abia de luni (eram într-o miercuri). În fine, scurtez povestea: de vină a fost toba catalitică: s-a înfundat. Nu costă decât  vreo 14 milioane (!), da’ nu-i nici în magazie, nici în magazine. Se face comandă specială: mai durează (sunt optimist!) încă 5-6 zile. Iar tărăşenia abia de aici începe: dau să mă urc în tramvai aşa cum am apucat din bătrâni, pe uşa din spate. Care nu se deschide. Vagonul pleacă. Vine altul. Aceeaşi poveste. Mă salvează o băbuţă stafidită, care-mi arată că trebuia să apăs un buton. De unde să ştiu? Nu degeaba mă tachinează amicii zicând că şi la toaletă merg cu maşina! N-am bilet. Îl întreb pe vatman cât costă. Mă priveşte ciudat: ori îs beat, ori am căzut din lună – cum să nu ştiu ceea ce tot orăşeanul ştie? Capăt biletul. Hai să-l compostez. Cum? Îl strecor într-o fantă (alta nu era), apăs de jos în sus, din dreapta, din stânga, nimic. Tot vagonul se amuză. Aceeaşi babă providenţială se apropie şi dă un dupac în creştetul compostorului: clanţ! Apoi mă-ntreabă: „De unde eşti, maică?”

Să-i spun c-am călătorit cu tramvaiul şi la Hong-Kong, şi la Paris ori Montreal? La ce bun? M-am făcut definitiv de râs: nu ştiu să merg cu tramvaiul în oraşul meu!...  Dar ar trebui să cobor: de aici, ar mai fi două staţii cu autobuzul. Alte  butoane, alt tip de compostoare? Mai bine o iau pe jos. Per pedes. Apostolorum. Aşa-mi trebuie!

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Re-socializre.

Comentarii