Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica – purtând numele de Constantin din botez – s-a născut la 7 octombrie 1787, în București. Părinții lui se numeau Antonie și Floarea. Ulterior, Floarea s-a călugărit la Mănăstirea Pasărea, sub numele de Filofteea. Ea a adormit întru Domnul în ziua de 8 noiembrie 1833.

Gândirea și activitatea sa au avut două repere: ele s-au desfășurat între cer și pământ, adică între Dumnezeu și neamul său. Spun și neamul său, pentru că a fost un însuflețit patriot, care a făcut parte din Adunarea obștească a Țării, apoi din Divanul Ad-hoc ce a pregătit unirea celor două Principate Române. Ca membru al Adunării elective, a susținut alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor și în Țara Românească.

Sfântul Calinic de la Cernica a fost ierarhul despre care putem spune că a lucrat în plan orizontal și a tras concluziile în cel vertical. A fost un neobosit slujitor al lui Dumnezeu, un împlinitor al învățăturilor Lui și un propovăduitor statornic și fervent al valorilor creștine, fiind considerat una dintre cele mai reprezentative personalități ale secolului al XIX-lea.

A fost un monah prin excelență, dedicat vieții duhovnicești încă din copilărie, arătându-se în toate cumpătat, exigent cu sine, dar generos cu ceilalți. El a fost ierarhul care nu a abdicat niciodată de la principiile morale fundamentale după care, de altfel, s-a și călăuzit în viață, indiferent de misiunea care i-a fost încredințată; respectarea acestor principii i-a adus și sfințenia vieții.

Smerenia a fost pecetea principală a personalității sale și autentica expresie a trăirii sale în Hristos, pe Care L-a considerat a-i fi cel mai fidel prieten. Nimic nu făcea fără să se consulte în rugăciune cu El. Ascultarea față de Hristos izvora din smerenie, care este sarea virtuților, cum spune Sfântul Isaac Sirul.

Nu a renunțat niciodată la asprul regim de viață pe care și-l impusese încă din primii ani de mănăstire. Nu a cunoscut patul decât în ultimii ani de boală. Toată viața a dormit, întocmai pustnicilor, pe scaun; și atunci, foarte puțin.

După ce a fost chemat la sfânta treaptă a arhieriei (14 septembrie 1850), la rugămintea domnitorului Barbu Știrbei, a fost hirotonit de către mitropolitul cărturar bulgar Sofronie al Vraței. Sigur, avea o bogată experiență duhovnicească, începută ca frate încă de la vârsta de 20 ani (1807), apoi ca monah (1808), ierodiacon (1808) și preot (1813); a fost hirotesit duhovnic (1815) de către mitropolitul Țării Românești, Nectarie, și rânduit eclesiarh al Mănăstirii Cernica (1817) și stareț (1818). Iar asta după o ucenicie aspră, fie la avva Timotei, starețul mănăstirii, fie la avva Pimen, fie la avva Dorotei. Prin viețuire și ascultare, s-a arătat mai târziu a fi un ierarh care și-a cultivat virtuțile sub haina smereniei, răscumpărându-și fiecare ceas al vieții prin creație.

A fost – dacă se poate spune așa – un cruciat al simplității. Prin acest spirit de slujire și de viață dusă în sfințenie, este recunoscut drept un sacerdot care a adăugat un plus de sfințenie acestui pământ, sfințit de altfel cu lacrimile rugăciunilor și cu jertfele înaintașilor săi.

Învățătura, izvorâtă din agoniseala sa spirituală și culturală, i-a fost profundă și, în același timp, apropiată inimii credincioșilor. Din acest motiv, Sfântul Calinic a avut mulți fii duhovnicești.

Sfântul Calinic a întărit în credință lumea satelor și a orașelor prin numeroasele slujbe săvârșite, însoțite de cuvântul pastoral, prin vizitele canonice periodice, prin grija părintească de a împlini lipsurile, de a întări slăbiciunile și de a mângâia suferințele. Bolnavilor le-a construit bolnițe, iar pentru tineri a ridicat școli, cu dascăli plătiți de mănăstire sau episcopie. Le împărtășea tuturor din harul întru a cărui slujire a fost așezat.

Toată viața s-a străduit să semene virtutea și să combată păcatul. Credincioșii își umpleau sufletul de bucurie duhovnicească doar privindu-i chipul sfințit de trăirea filocalică. A știut să ridice deopotrivă biserici de zid și de suflet. Arhitectura ctitoriilor sale respiră arhitectura sufletului său. Mărturie în acest sens stau Mănăstirile Cernica și Frăsinei, Biserica „Sfânta Treime” (1846) și biserica cimitirului de la Mănăstirea Pasărea, Biserica „Adormirea” din Câmpina, bisericile din satele Buiești și Sohatu, precum și Schitul „Adormirea Maicii Domnului” (1863).

Sfântul Calinic a fost un slujitor devotat și un părinte duhovnicesc harismatic. Avea o privire și o disponibilitate iubitoare. Mărturie în acest sens stau cei peste 350 de călugări care alcătuiau obștea Mănăstirii Cernica la plecarea sa ca episcop.

Suntem convinși că celor chemați la hirotonie le recomanda să se străduiască a duce o viață morală ireproșabilă, împlinindu-și slujirea după rânduiala bisericească și cu nemăsurat zel misionar. Nu le cerea nimic mai mult decât ceea ce făcea el însuși. Conduita fermă, călăuzită de o înaltă moralitate și de o profundă principialitate, nu-i permitea să se abată de la interesele Bisericii. Era de o verticalitate rar întâlnită. De aceea, și regulile monahale elaborate de el sunt asemănătoare regulilor Sfântului Vasile cel Mare. Viața lui rămâne un reper pentru cei care doresc să acceadă la sfințenie, fie ei slujitori sau simpli credincioși.

A fost un păstor itinerant, care a cunoscut situația din teren în deplina ei realitate. Aceasta l-a făcut să fie un misionar realist și un neobosit lucrător în ogorul Domnului, care se odihnea numai în toiagul arhieriei, altoit parcă din toiagul pribegiei lui Moise și Aaron. Un misionar care s-a bucurat în viață și de multe Golgote, dar și de negrăite Taboruri, ținând cont de convulsiile social-politice prin care trecea țara.

Pe toate le-a urcat cu același entuziasm, cu aceeași liniște și demnitate, rămânând ponderat în orice situație. La Râmnic (Vâlcea) a reușit să construiască o frumoasă catedrală episcopală, după planurile sale, pictura încredințând-o lui Gheorghe Tattarescu.

Arhiereul lui Hristos și-a încheiat viața în mantia scumpă a smereniei, în zorii zilei de 11 aprilie 1868, la vârsta de 81 de ani, plecând înaintea lui Dumnezeu cu un rod însutit de bunătate, înțelepciune, milostenie, hărnicie și iubire de aproapele. Îmbrăcat în veșmintele arhierești, dăruite de Sava Brâncoveanu, a fost înmormântat două zile mai târziu de mitropolitul Nifon, însoțit de un sobor de preoți, în ctitoria sa, Biserica „Sfântul Gheorghe” din Ostrov – Mănăstirea Cernica, purtând Evanghelia și cârja episcopală în brațe. În aceeași poziție au fost aflate mai târziu moaștele sale, frumos mirositoare, când au fost aduse în biserica mare a mănăstirii.

Dumnezeu l-a despuiat treptat de toate cele materiale și de grijile acestei lumi, pentru a-l face pe deplin asemenea Lui. De aceea, starea în care s-a strămutat la cele veșnice nu putea fi decât aceea pe care a dobândit-o prin strădanii duhovnicești; într-un cuvânt, a trecut la Domnul cum a trăit, adică însuflețit de curajul neclintit al credinței, abandonându-se în brațele iubirii lui Dumnezeu și încredințându-se Maicii Domnului și sfinților.

Atât prin slujirea și lucrarea sa, cât și prin împlinirea desăvârșită a chemării de care s-a învrednicit, Sfântul Ierarh Calinic – pe lângă faptul că a lăsat câteva urme proeminente pe pânza vremii – s-a înscris aici pe pământ în dipticele Bisericii neamului, iar acolo Sus, în soborul Sfinților Ierarhi, alături de care va participa la Liturghia arhierească a iubirii în marea catedrală cosmică a lui Dumnezeu.

Canonizarea sa oficială din 23 octombrie 1955 nu a făcut altceva decât să confirme sfințenia pe care poporul i-a recunoscut-o încă din timpul vieții, considerându-l un mare făcător de minuni.

Moaștele Sfântului Calinic – așezate într-o raclă sculptată cu scene din viața sa – sunt un neîncetat izvor de minuni, dar și de întărire în credință a celor ce aleargă să-și liniștească sufletul în ostrovul rugăciunii de la Mănăstirea Cernica.â