Ne vorbesc părinții Bisericii

Spune Sfântul Grigorie Palama un cuvânt plin de greutate și care merită toată atenția. Patimile noastre sunt de obicei iubitoare de întoarcere, adică le place să se întoarcă la locul lor cel dintâi. Aceasta ce înseamnă? Se pierde atâta osteneală? Nu a făcut minuni Dumnezeu cu noi? Dacă suntem nepăsători, dacă nu suntem atenți, suntem vinovați, și patimile, pe care le-am uitat, pe care credeam că le-am biruit, pot să se întoarcă. Patimile se întorc atunci când există gânduri de mândrie. Cu cât omul se smerește, cu atât se înfierbântă inima lui, Îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele lui și patimile își pierd puterea. Patimile atunci devin un pământ mănos ca să înflorească florile înmiresmate ale dumnezeieștilor virtuți.

Florile înfloresc nu doar în pustie, ci și în lume. Cu cât omul se va aduna înlăuntrul său, cu cât se va desprinde de multele lui preocupări, de multele griji, de multa zarvă și de zgomot și cu cât se va apleca asupra lui însuși și va prăși grădina inimii lui și o va plivi, cu atât mai mult va găsi în ea flori ale Raiului și se va minuna cu străpungere de bogata milă a lui Dumnezeu, de vizita Lui și în casa inimii lui. Dacă totuși cineva nu găsește timp să răsufle, să-și astâmpere setea, să-și tragă sufletul, nu este cu putință să primească vreodată dumnezeiasca cercetare și vizită. Este absolut necesar să se găsească timp și pentru inima noastră. Altfel vor trece zilele și anii în oboseala de zi cu zi, în înfricoșătoare plictiseală, în rutina monotonă. Așa cum izbutim atâtea și atâtea în viața noastră, merită să reușim și o întâlnire cu sinele nostru și cu Dumnezeul nostru. Acest timp special va trebui neapărat să-l găsim și să-l iubim pentru zidirea noastră personală, pentru înălțarea și odihna sufletului nostru.

Asceza nu ar trebui să aibă elemente de exces. Asceza nu este pentru omorârea trupului, ci pentru uciderea patimilor, potrivit lui avva Pimen. Asceza, nevoința nu are drept scop să desființeze trupul nostru și să-l nimicească, ci ca să arate prin fapte dragostea noastră față de Domnul, dorința fierbinte să fie El Stăpânul vieții noastre, să primească El locul central în inima noastră. Toți pot, atât cât este cu putință, să se liniștească și să se nevoiască, oricine ar fi, oriunde ar fi, orice ar fi. Toți pot să se roage, să Îl cheme pe Dumnezeu, să-și amintească de El, să simtă prezența Lui, să-I mulțumească cu recunoștință și să-L slăvească din inimă pentru zecile de mii de daruri ale Lui. Rugăciunea arată dragostea noastră față de Dumnezeu. Ceea ce nu putem face noi singuri, Îl rugăm pe El să vină și să ne ajute. Fără ajutorul Lui izbăvitor, nu putem împlini nimic. Tăierea patimilor fără ajutorul dumnezeiesc este cu neputință.

(Moise Aghioritul, Omorârea patimilor, Ed. Εν πλω, Atena, 2011)