Ne vorbesc părinţii Bisericii

Am devenit atât de obișnuiți cu Crucea – o considerăm chiar a fi un simplu ornament – încât trecem cu vederea sau uităm prea ușor două aspecte fundamentale în privința ei. Primul, crucea este un scandal: a fost un instrument de tortură, cea mai brutală, groaznică și crudă formă de execuție din Antichitate. Al doilea, datorită acestui scandal, anomalia reprezentată de modul în care o preaslăvim în cântările de la Duminica cinstitei și de viață-făcătoarei Cruci și de la Praznicul Înălțării Crucii – printre cele mai frumoase cântări ale anului liturgic, cu adevărat un delicios praznic de poezie.

Noi personificăm Crucea și i ne adresăm direct, de obicei folosind cuvinte încărcate de paradox, precum: „Tu ești o nebiruită armă a păcii”. Sau vorbim despre ea ca despre Hristos Însuși: noaptea trecută, la priveghere, am numit Crucea „lumină celor în întuneric”. Am început astă-noapte la „Doamne, strigat-am”, cu „Strălucește, Cruce a Domnului, luminatele fulgere ale harului tău în inimile celor ce te cinstesc pe tine, și cu dragoste dumnezeiască te primesc, ceea ce ești de lume dorită”. Această nepotrivire între groaza a ceea ce s-a întâmplat, precum faptul că ucenicii au fugit cuprinși de frică, iar soarele și-a ascuns fața, și modul în care vorbim și cântăm ar trebui să ne dea răgaz de gândire, pentru ca aceste cuvinte să nu devină doar niște cuvinte drăguțe, cuvinte pe care le cântăm, dar încă nu le auzim cu adevărat; nu, ci, mai degrabă, pentru ca ele să pătrundă în noi și să ne deschidă față de puterea lui Dumnezeu care susține întreaga creație și, prin aceasta, transformă întreaga creație.

Hristos nu ne îndeamnă, atunci când cineva ne lovește sau jignește, să lovim înapoi sau să ne răzbunăm, ci să întoarcem celălalt obraz, să ne purtăm unul altuia slăbiciunile, nu pentru a fi și mai mult, ci să luăm asupra noastră mânia care se află în cealaltă persoană, să o neutralizăm, să o sfârșim, așa cum Hristos Însuși a făcut, Mielul cel nevinovat adus spre a fi ucis sau, mai degrabă, a mers de bunăvoie, luând asupra Sa păcatul lumii. Aici nu este vorba doar despre a avea un comportament pasiv ci, mai degrabă, despre a fi pasiv în mod activ, creator, și de a fi creator în cel mai dumnezeiesc chip cu putință – fiindcă Îi îngăduie lui Dumnezeu să lucreze în și prin noi, și nu ne lasă să acționăm de capul nostru, în necunoștință de cauză. Dar Dumnezeu nu poate lucra pentru noi decât numai dacă noi înșine luăm Crucea și trăim prin ea, fiindcă dacă facem astfel – morți față de lume – noi vom fi deja, acum, în pace cu Dumnezeu, netulburați de nimic din ceea ce lumea aruncă împotriva noastră, iar pacea pe care o vom cunoaște se va răspândi prin noi tuturor celor din jurul nostru. De asemenea, dacă Crucea aduce viață, sau viața vine prin Cruce, așa cum cântăm, atunci aceasta înseamnă că venirea noastră în lume nu este o naștere în viața la care suntem chemați, fiindcă suntem chemați să intrăm în, și să trăim viața lui Dumnezeu Însuși. A noastră nu este decât respirația, care pune în mișcare trupul nostru, nu viața creată în noi de Duhul, care dă viață mădularelor muritoare. Pentru a fi născut întru viața la care suntem chemați, a fi părtaș la viața lui Dumnezeu Însuși este nevoie de Cruce, fiindcă aceasta ne arată în cel mai dramatic și paradoxal chip cu putință viața lui Dumnezeu și iubirea lui Dumnezeu. Prin asumarea Crucii, prin faptul că nu mai trăiesc pentru mine însumi, ci în slujba lui Dumnezeu și a celorlalți, noi deja – chiar de acum – intrăm întru și trăim viața care este viața necreată a lui Dumnezeu Însuși, și începând să trăim astfel, nimic nu poate afecta viața pe care o trăim acum, nici măcar moartea, fiindcă în această viață s-a intrat prin moarte.

(Pr. Prof. John Behr, Crucea lucrează în lume. Omilii pentru perioadele liturgice de peste an, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 41-44)