Adam la răsCruce

În zarva interioară de care nu știm sau nu reușim să ne desprindem, chiar și credința riscă să rămână mai mult a omului din afară. Gesturile, faptele, prezența noastră însăși suferă de o anemie spirituală, pe care călătoria Postului premergător Sfintelor Paști ne cheamă să o vindecăm. Știm că e o călătorie adeseori anevoioasă și aspră, pentru că ține de o rigoare necosmetizată a confruntării cu limitele noastre, dar și una a conștiinței că Hristos este aproape, mai adânc decât adâncimile noastre, interior intimo meo, după cum scria în Confesiuni Augustin, episcopul Hipponei. Itinerariul acesta de redescoperire lăuntrică nu trebuie să lase memoria asperităților și a căderilor să prevaleze asupra scopului însuși, care nu e altul decât participarea deplină la bucuria și lumina Învierii. De fapt, este o regăsire treptată a acestei lumini însoțitoare de la botez și o purificare a „oglinzii rugăciunii”, astfel încât „să nu lăsăm ca tot felul de gânduri să se întipărească” în ea, ci numai frumusețea lui Dumnezeu să o umple.

Dacă Sfântul Efrem Sirul vorbea în imnele sale despre „oglinda rugăciunii”, dar și despre cea a Scripturii, cartea splendid alcătuită a Preasfințitului Părinte Damaschin Dorneanul poate fi ea însăși o oglindă pentru a ne cunoaște pe noi înșine în lumina Evangheliilor și a tradiției Bisericii. De la Sâmbăta lui Lazăr până la Sfânta și Marea Sâmbătă, adică de la pătrunderea vocii dumnezeiești în „cele mai de jos ale pământului” pentru a-l învia pe prietenul Lazăr până la pogorârea lui Hristos la iad, ni se desfășoară în fața ochilor drama însăși a mântuirii, anunțată prin minunea din Betania și împlinită prin jertfa și Învierea Domnului. Cum să facem ca minunile, cuvintele și sacrificiul iubirii dumnezeiești să răsune și în inima noastră? Cum să ne lăsăm însoțiți lăuntric de ceea ce Evangheliile mărturisesc, iar tradiția patristică și liturgică transmite până în zilele noastre? Cum să citim și cum să ascultăm ceea ce Biserica ne propune în timpul liturgic cel mai intens și mai înalt?

Preasfințitul Părinte Damaschin ne ajută să răspundem acestor întrebări prin seria de meditații din cuprinsul acestei cărți, alegând cu grijă și modulând inspirat mărturiile tradiției exegetice și imnografice ortodoxe. Cei grăbiți sau prea încărcați de povara propriei vieți nu trebuie să se îngrijoreze, căci nu li se cere pentru a le citi un timp pe care nu-l au. Dimpotrivă. Vor primi un sprijin eficace, la care poate nu se gândeau, pentru ca, în cele din urmă, timpul care le lipsea să fie descoperit ca fiind la îndemnă și, de fapt, cel mai important. Cu siguranță, cititorii acestei cărți au auzit cântările din Sâmbăta lui Lazăr și au participat la slujbele Săptămânii Mari, dar nu știu dacă au avut cu adevărat răgazul de a se descoperi în ele. De multe ori, ceea ce auzim sau facem se oprește în țesătura deasă a problemelor noastre, a nemulțumirilor, fricilor și speranțelor. Or, acest interval dintre cele două Sâmbete, care ne pregătește pentru întâlnirea cu Hristos în lumina învierii Sale, e mai mult decât o mângâiere sau o tămăduire a rănilor noastre de suprafață. E o intrare în taina răscumpărării omului, care se poate actualiza în fiecare inimă receptivă și în carnea fiecărei vieți însetate de Dumnezeu. Este vorba despre fiecare dintre noi într-un fel care s-ar putea dovedi eliberator, dar nu rămânând la noi înșine, ci ieșind ca Lazăr din „mormântul lenevirii” și din inerția minții, înțelegând sensul „biruinței prin smerenie”, al așteptării pe care Dumnezeu o are în relație cu noi, dându-ne seama de riscul infidelității și cutremurându-ne în fața Celui care pe cruce a însoțit cele șapte rostiri cu și mai adânci tăceri.

Cartea Preasfințitului Damaschin ne invită astfel la o lectură interioară a Evangheliilor, pe care o susține cu frumusețea iconică a frescelor și a miniaturilor. Cuvântul și imaginea, auzul și văzul se însoțesc ca Marta și Maria spre a-L ruga pe Hristos ca să-l învieze pe Lazăr. Cum spunea o predică din veacul al IV-lea, Lazăr e o oglindă a omului, adică a lui Adam și a condiției sale de după cădere. În Lazăr – devenit, în tradiția Bisericii, un simbol al învierii spirituale din păcat – puterea lui Hristos de a înfrânge moartea s-a manifestat deplin. Dar pentru scoaterea lui Adam din iad a fost nevoie de jertfa pe cruce. „Ai văzut biruința minunată?, îi întreba Sfântul Ioan Gură de Aur pe ascultătorii săi. Ai văzut faptele mari ale Crucii? (...) Din muritori am ajuns nemuritori. Acestea-s faptele mari ale Crucii”. Incomensurabila veste a Învierii este înfrângerea morții și participarea celor din Adam la condiția restaurată a omului în Hristos. În acest orizont, fiecăruia i se deschide poarta, i se întinde mâna ca lui Adam, i se strigă numele ca lui Lazăr, pentru a veni la ospățul Împărăției. Scrisoarea care încheie admirabil cartea ne aduce în fața conștiinței faptul că suntem permanent invitați să dăm un răspuns și să trecem cu speranță pragul făgăduinței Domnului: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 19).

Pr. Prof. Bogdan TĂTARU-CAZABAN