De vorbă cu Părintele Arsenie Papacioc

Pr. Arsenie: -Dragii mei, nu este lucru mic şi nu este puţin lucru să ai sentimentul veşniciei în tine. Aceasta a fost tendinţa dintotdeauna, atunci când ajungi la o conştiinţă a rostului tău în creaţie, adică răspundem de rolul nostru în creaţie. Vă daţi seama! Vedeţi omul altfel, spre deosebire de puterile cereşti. Vreau să vă spun un adevăr pe care îl trăim cu picioarele noastre pe pământ: această placă de pământ pe care călcăm nu zice nimic. De fapt, de aici vine şi numele de „umilitius”, pentru că îşi are rădăcinile de la „humus, humulis”, care înseamnă umăr şi aşa avem denumirea de umilinţă. Trebuie să fim ca pământul: îl călcăm, îl jucăm, dar tace. Deci, aceasta ar trebuie să fie şi intenţia noastră. Nu este de ajuns să răspunzi într-un cuvânt la întrebarea pe care aţi pus-o. Aş răspunde aşa: intenţia este să fac mereu ceea ce mântuieşte. Dar nu aţi venit aici să citiţi, sau să aflaţi, lucrul acesta pe care îl ştiţi deja. A fost aici şi Preasfinţitul de la Alba Iulia şi a adus aici şi studenţi de la Facultatea de Teologie, ca să le vorbesc. Pe Preasfinţitul îl cunosc de zeci de ani, pentru că ne-am ajutat reciproc atunci când era şi el student. Şi le-am spus aşa: „Aţi venit să vorbim cu siguranţă ceva în legătură cu mântuirea, dar aş vrea să-mi spuneţi dacă există cineva dintre voi, care să nu ştie cum se mântuieşte. Deci nu există”.

Interlocutor: -Părinte, chiar voiam să vă spun: era un citat al unui părinte Antipa Dinescu, care spunea aşa: „Cei care neglijează pe Dumnezeu sunt mai răi decât necredincioşii”. Chiar aşa este?

Pr. Arsenie: -Da. Este exact ceea ce am spus deja. Aşa este, pentru că există fierbinte şi rece, dar să fii căldicel este primejdios. Nu vrei să fii nici aşa, nici aşa, sau vrei să te mângâi cu aceea că, eşti credincios, dar aşa, în felul tău. Nu. Ori fierbinte, ori rece, pentru că cel rece îşi va da seama, mai repede, că totuşi este într-un sentiment de răspundere, pe undeva, psihologic privind lucrurile şi îşi poate reveni. Dar, cel căldicel, care nu este nici colo şi nici dincolo şi are un fel de Dumnezeu al lui, acela este în foarte mare primejdie, pentru că se mulţumeşte doar cu ceea ce are. Chiar Evanghelia de azi spunea: „Şi cel care nu are, i se va lua şi ceea ce crede că are şi se va da la cel care are”. Aşa este.

Interlocutor: -Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim spunea, în legătură cu rugăciunea că: „Cine se roagă şi nu îşi simte inima, acela nu se roagă”. În ce fel ne putem simţi inima în rugăciune?

Pr. Arsenie: -Şi eu zic la fel. Pentru că, ne întrebăm: „De ce să ne rugăm? Ne rugăm pentru că a spus bunica, sau chiar un duhovnic, chiar cu barba mai mare?”. Şi eu vă întreb: „De ce să nu trăim momentul? Şi astfel ne vine şi dorinţa de a ne ruga”. Pentru că altfel, nu îl trăim cum trebuie. Dar acum avem o discuţie cu aspecte de plasticitate. Un călugăr împingea de o usă, iar din sens invers împingea diavolul. Şi diavolul era mai tare, dar călugărul zicea rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar diavolul împingea mai tare, şi-l biruia şi când a văzut că îl biruie, a zis şi mai cu foc călugărul: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Şi atunci a venit Iisus: „Doamne, Te-am chemat”, zice. „Da. Am venit atunci când m-ai chemat cu adevărat”. Până atunci nu-l chemase cu adevărat şi de aceea îl biruia diavolul, profita de faptul că nu era un erou, ci era un falsificator al marilor daruri. Dragii mei, feriţi-vă cu orice preţ, de a rămâne în mediocritate, adică, într-un fel de a te numi creştin, dar numai cu ceea ce faci. Creştinul adevărat trebuie să facă ceea ce trebuie. Pentru că spune latinul: „Non multa sed multum”, adică „nu multe, ci mult”. Ceea ce faci trebuie să fie mult mai apăsat, pentru că, nu ne interesează cantitatea lucrurilor, ci ne interesează apăsarea noastră pe adevăr, că altfel nici nu te ajută Dumnezeu. Pentru că, există numai şi numai eroism în ceea ce a făcut Dumnezeu în om. În Împărăția Cerurilor, nu există milogi. Se ştie foarte mult şi s-a înrădăcinat faptul că, Dumnezeu este milostiv, dar aici nu se pune aşa problema.

Interlocutor: -Părinte, este un cuvânt în Sfânta Evanghelie, care spune: „Mai mare dragoste ca aceasta nu este, ca să-şi pună cineva viaţa pentru prietenul său.

Pr. Arsenie: -Aşa este. Pentru că, noi nu suntem creaţi numai pentru noi înşine. Trebuie neapărat să înţelegeţi acest aspect, pentru că este menţionat în Sfânta Scriptură. Nu suntem născuţi numai pentru noi înşine, ci pentru întreaga creaţie. De aceea v-am spus că, noi suntem răspunzători pentru tot ceea ce este în întreaga creaţie. Suntem născuţi şi pentru celălalt şi cu cât trăieşti mai mult pe celălalt, cu atât mai mult eşti mai aproape de mântuire. Chiar acest lucru spuneam: este un milog, este un cerşetor, te surprinde să nu ai, dar ia-l şi pe el în considerare. Dumnezeu a făcut ca să-l vezi, ca să te ajute pe tine la mântuire. Deci noi trăim şi ne mântuim, mântuind pe alţii. Mântuind pe alţii, te mântuieşti pe tine şi atunci, noi semănăm cu Hristos şi mai mult decât atât, preţuim atât cât preţuieşte Hristos, atunci când ne dăm viaţa pentru celălalt. Mai mult de atât, ce poţi să faci? Pentru că, acesta este de fapt botezul sângelui, cel mai mare botez al jertfei tale. Deci, trebuie să ştie toată lumea că, tu, dacă ai văzut un om, Dumnezeu a vrut să-l vezi şi oricum ar fi acel om, rău, sau cum ar fi el, tu să ştii că ai răspundere în faţa lui Dumnezeu, că nu l-ai văzut din întâmplare, ci l-ai văzut ca tu să-l ajuţi cu ceva, sau cel puţin să te rogi pentru el şi respectiv, el pentru tine. Dacă vreţi să trăiţi şi să ajutaţi întreaga lume, care se plânge în momente istorice ca acestea, iubiţi pe toată lumea. Pune-te la punct cu gândul că, dacă ar fi aici unul, sau altul dintre oameni, l-aş înţelege. Da, cu iubire. De ce fără iubire? Chiar dacă i-ai dat ceva cu considerente nu mai puţin importante decât iubirea, tot este o plată, că l-ai săturat. Bunăoară, avem exemplul lui Petru vameşul, care a dat o bucată de pâine, dar a dat-o cu necaz, că a copiat. Aţi văzut că, de fapt, aceea l-a salvat. A dat şi a fost recunoscut de săraci că este de la Petru vameşul şi s-au rugat ca să-l mântuiască Dumnezeu şi pe el. Dar, înainte de aceasta, au spus, să nu se mântuiască, dacă nu le dă la săraci câte ceva.

Interlocutor: -Părinte, aţi vorbit despre umilinţă, dar există vreun moment în care ar trebui să ne afirmăm pe noi înşine?

Pr. Arsenie: -Nu ne putem afirma pe noi înşine, ci ne afirmă faptele noastre, vrând, nevrând, asta este. Cum să vorbesc eu despre mine? Pentru că, vă spun sincer: am dimensiune omenească, mănânc la fel, dorm la fel, ca oricare om. Cum pot să spun eu despre mine, că sunt în vreun fel? Atunci când te bagă în groapă şi tu eşti undeva unde te vezi şi te duce în pământ, atunci cel mai important lucru este să spui: „Ce bine este dacă îmi lăsa ceva din mine afară. Dacă am fi ştiut să jertfesc, ori învăţătură, ori pâine, sau altceva! Ai atâta putere de ajutor prin rugăciune. Dragii mei, Dumnezeu te aşteaptă pe tine care te-a deşteptat, care te-a sensibilizat să înţelegi aceste lucruri. De aceea ţie îţi cere mai mult. Că Se spune: „Celui care i se dă mult, mult i se va cere”. Şi să devii, aşa cum vă spuneam de atâtea ori, un fel de amplasament de tun. Tunul dacă nu are amplasament, face recul şi te aruncă prin tragere, pentru că, procesul este invers celui al glonţului, care se duce înainte şi reculul înapoi. Şi atunci se face un amplasament, de forma tunului, în pământ, ca să aibă reculul acesta în pământ. Aşa şi tu: eşti un amplasament şi cu tunul trage Dumnezeu, dar trebuie să te faci amplasament. Eu vă spun drept, nu vreau doar să vorbim aici, ci vreau ca să nu stăm ca bulgărele, ci să începem să facem ceva. Şi acum se pune problema: Ce altceva trebuie să mai ştiţi, decât să începeţi? Nimic, ci doar începeţi încet, încet.

Transcriere şi prelucrare: Diac. Marian Pătraşcu