Mântuirea nu se câștigă cu o faptă răzleață

Potrivnicul a dat primul război cu Adam în Rai și, prin el, cu noi cu toți, întrucât toți eram în Adam (Romani 5, 12). E primul război pierdut de om. Înfrângerea lui însă o repetă întreg neamul omenesc, mii de ani de-a rândul; iar ceea ce a făcut Adam facem și noi, fiecare. E limpede că la mijloc a fost o neascultare, o încovoiere a unei meniri dată omului de Dumnezeu.

Mântuitorul a înfrânt întâi pe potrivnicul în duh, în apariția lui personală din pustie, biruind prin dragostea de Dumnezeu ispita aceluia când îl îmbia cu momeala plăcerii din materia lumii. Noi, muritorii, n-avem de a începe lupta de la arătarea fățișă și personală a potrivnicului, căci, după unii, ne-ar fugi mintea de spaima arătării lui înfiorătoare. E lucru știut că sistemul nostru nervos, răvășit de atâtea vicii săvârșite de noi sau de un șir întreg de părinți înaintași, nu suportă impresii prea tari, ca peste toate acestea să rămână sănătos. Noi trebuie să începem urmarea Mântuitorului de la purificarea de patimi, ca să ajungem după multă vreme la o sănătate fizică și psihică în stare de a ne apropia, fără primejdii grave, acolo de unde doar Iisus a început lupta. E lucru știut și probat de medicină că spaimele (traumele) peste puterea de răbdare a sistemului nervos îl dezechilibrează și, după slăbiciunea la care-l găsește, poate să-l ducă până la boala epilepsiei, care seamănă mult cu îndrăcirea descrisă de Evanghelii.

Firește că și noi, în lupta cu patimile – treabă de începători, dar care poate ține o viață întreagă – trebuie să dăm cu el o luptă în duh. În această luptă încă suntem scutiți, prin rânduiala dumnezeiască, de a-l vedea în toată fioroasa sa prezență.

De la această deosebire încolo, lupta pentru mântuire, atât a Mântuitorului, cât și a ucenicului, urmează aceeași cărare și aceleași stadii. Astfel, după ce Iisus l-a bătut pe potrivnic în pustie, a venit să-l bată și în lume, în societatea omenească stăpânită de acela.

De aceea, urmând pe Domnul, spunem că mântuirea nu se câștigă cu o faptă răzleață, ci presupune și o față socială; nimeni nu se mântuiește singur, de mântuirea sa se mai leagă o mulțime de oameni.

(Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 179-180, Doxologia.ro)