Iisus neînțeles de popor

„Zis-a Domnul: Cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care șed în piețe și strigă unii către alții, zicând: V-am cântat din fluier și n-ați jucat; v-am cântat de jale și nu v-ați tânguit. Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, și spun: Are demon. A venit Fiul Omului, mâncând și bând, și spun: Iată om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor. Dar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei. Atunci a început Iisus să mustre cetățile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, pentru că nu s-au pocăit.”(Matei 11, 16–20)

Pentru a dobândi înțelepciunea trebuie să fim capabili de a o primi

Origen, Contra lui Celsus, Cartea a VI-a, Cap. XIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1984), vol. 9, pp. 380-381

„(...) Potrivit personajelor citate de Platon, există o înțelepciune dumnezeiască și una omenească. Cea omenească este cea numită la noi înțelepciune a lumii acesteia, care este nebunie la Dumnezeu, iar pe cea dumnezeiască, cu totul diferită de cea omenească, o dăru­iește Dumnezeu prin har. Ea vine la cei ce s-au pregătit să fie gata pentru primirea ei, dar mai cu seamă la cei ce, din pricină că au cunoscut deosebirea dintre cele două înțe­lepciuni, grăiesc așa în rugăciunile lor către Dumnezeu: căci, chiar dacă ar fi cineva desăvârșit între fiii oamenilor, de-i va lipsi înțelepciu­nea cea de la Tine, ca nimica toată se va socoti (Înțelep­ciunea lui Solomon 9, 6). Eu susțin că înțelepciu­nea omenească nu este decât un exercițiu al sufletului, scopul ei este însă cea dumnezeiască. Despre înțelepciunea dumnezeiască se zice că este hrana cea tare a sufletului în textul care sună așa: Iar hrana cea tare este pentru cei desăvârșiți, care au prin obiș­nuință simțurile învățate să deosebească binele și răul (Evrei 5, 14). (...) Deci înțelepciunea divină, care e deosebită de credință, este prima dintre așa-numitele «harisme» date de Dumnezeu, iar după aceea, pentru cei ce știu să facă deosebire în acest domeniu, este așa-numita «cunoaștere».”

Sfântul Vasile cel Mare, Consti­tuțiile ascetice, Cap. XIV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 498

„Înțelepciunea trebuie să fie în fruntea tuturor faptelor; pentru că fără înțelepciune orice, chiar și ceea ce pare bun, se schimbă în răutate când se face la timp nepotrivit și fără măsură. Dar când cuvântul și înțelepciunea fixează timpul și măsura pentru lucrurile bune, câștigul din folosirea lor este minunat și pentru cei care dau, și pentru cei care primesc.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea întâi, Cuvânt-îna­inte, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, p. 45

„Câștigând, prin ocupația sârguincioasă cu cele dumnezeiești, deprinderea neschimbăcioasă a contemplației neînșelătoare, te-ai îndrăgostit, prea iubitule al lui Dumnezeu, în chip neprihănit, nu numai de înțelepciune pur și simplu, ci și de frumusețea ei. Iar fru­musețea înțelepciunii este cunoș­tința activă sau activitatea înțeleap­tă, amândouă având ca temei ra­ți­u­nea dumnezeieștii Providențe și Judecăți, care se împlinește prin ele.”

(Pr. Narcis Stupcanu, Ziarul Lumina)