Săptămâna Luminată în viaţa creştinilor ortodocşi

Săptămâna care urmează imediat după praznicul Sfintelor Paşti este cunoscută în rânduiala noastră bisericească drept Săptămâna Luminată. Ea se numeşte aşa pentru că în vechime, la praznicul Învierii, catehumenii, care îmbrăţişaseră noua învăţătură creştină şi care se pregătiseră în mod deosebit în vremea Postului Mare, primeau Taina Sfântului Botez.

În săptămâna care urma acestei duminici, ei păstrau hainele luminate pe care le primiseră după Botez, dezbrăcându-le abia în Duminica Tomii, adică în prima duminică după Sfintele Paşti. În această săptămână ei veneau în fiecare zi la Biserică, participând la Sfânta Liturghie şi împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos.

Pentru că primiseră Botezul, ei se numeau "luminaţi", iar săptămâna aceasta era socotită pentru ei "Săptămâna cea luminată". Prin extindere, săptămâna de după Sfintele Paşti a început să fie socotită de întreaga lume creştină ca fiind Săptămâna Luminată, pentru că toţi creştinii, nu numai cei nou-botezaţi, sunt în această perioadă învăluiţi de bucuria şi lumina sfântă a Învierii Domnului, care luminează sufletele lor.

Săptămâna Luminată în rânduiala ei liturgică este marcată de slujba Utreniei Învierii şi cea a Sfintei Liturghii pascale, care se săvârşesc aproape neschimbat în toate zilele săptămânii. Aşadar, în fiecare zi se săvârşeşte, cu mici modificări, rânduiala slujbei Învierii din noaptea Sfintelor Paşti la Utrenie, iar Sfânta Liturghie are acelaşi caracter pascal.

Excepţie de la această rânduială face doar vinerea acestei săptămâni, care în rânduiala ei este închinată Izvorului Tămăduirii, adică unui izvor minunat de la Constantinopol, prin apa căruia Maica Domnului a lucrat multe vindecări.

De asemenea, tot ca o particularitate liturgică a acestei săptămâni, slujba Sfinţirii celei mici a apei, adică a Aghesmei mici, se săvârşeşte împreună cu Canonul Sfintelor Paşti.

Această rânduială vine să ne conştientizeze asupra faptului că apa sfinţită, plină de harul Duhului Sfânt, trebuie neapărat pusă în legătură cu izvorul harului, care este Hristos Cel Înviat. Iar acum harul izvorăşte din mormântul Său cel plin de lumină.

La fel, slujba înmormântării, indiferent pentru cine ar fi săvârşită (preot, călugăr sau credincios), în această săptămână este înlocuită de slujba Învierii. Cântăm la mort "Hristos a Înviat". Iar preotul îmbracă veşminte albe. Aceasta pentru că, de la Învierea lui Hristos, moartea pentru creştin înseamnă început al noii vieţi cu El, în Împărăţia Sa.

De aceea, noi la slujba înmormântării prăznuim, încărcaţi de bucuria nădejdii, trecerea de la viaţa aceasta trecătoare la viaţa veşnică.

Prăznuim moartea ca eveniment al vieţii în forma sa autentică: viaţa cu Hristos în Împărăţie. Iată în ce mod Învierea transfigurează întregul nostru mod de existenţă.

O altă particularitate liturgică a acestei săptămâni o reprezintă zilele de miercuri şi vineri, care sunt însemnate în calendar cu "harţi". Această însemnare are în vedere faptul că în aceste zile se dezleagă la toate mâncărurile de dulce, pentru bucuria Sfintei Învieri, această bucurie manifestându-se şi în ceea ce priveşte hrana materială.

În concluzie, "Paştile sunt un dar, dar şi o propunere", pentru viaţa noastră (C. Andronikof, "La cycle pascal").

Pentru creştini, Paştile au semnificaţia propriei învieri, după cum afirmă textul liturgic de la slujba Sfintei Învieri: "Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu; răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuţi împreună mă proslăveşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta" (Penticostarul).

(Pr. lect. dr. Lucian Farcaşiu, Ziarul Lumina)