Adevărul credinţei creştine

Adevărul credinţei creştine este dovedit de desăvârşirea legilor ei, de mulţimea minunilor, de propovăduirea Apostolilor, de întoarcerea neamurilor, de mărturisirea până la moarte a mucenicilor, de împânzirea ei fără ajutor omenesc într-un scurt interval de timp la atâtea popoare necredincioase şi corupte, de izbânda asupra prigoanelor înfricoşătoare şi de neînchipuit ale celor mai cruzi tirani împotriva ei, de schimbarea oamenilor care de la cea mai de pe urmă răutate au ajuns la înălţimile virtuţilor. Are încă dovedirea, de asemenea foarte puternică, în cărţile prorocilor, care sunt tot atâtea trâmbiţe care trâmbiţează şi adeveresc marea taină a iconomiei întrupării Domnului nostru Iisus Hristos. Acestea sunt temeliile neclintite ale credinţei în Hristos. Acestea sunt adeverite de Sfintele Evanghelii, acestea sunt adeverite şi de celelalte dogme în care cred creştinii. Dacă va cerceta cineva cărţile sfinţilor proroci va afla în acestea raţiunile care conving mintea omului, nu numai că Hristos a înviat din morţi, ci şi că sunt adevărate toate câte învaţă despre El Evangheliile.

Credinţă să se considere cuvintele despre Dumnezeu. Credinţă şi nu dovadă. Credinţă este acea facultate care atrage sufletul la încuviinţare mai presus de metodele logice. Credinţă este nu cea care vine dintr-o necesitate geometrică, ci din energiile Duhului. [...] Taina teologiei caută învoirea sufletului din credinţa simplă. „Căci trebuie să creadă că Dumnezeu este” (Evrei 11, 6), iar nu să caute şi să se zbuciume că ce este. Şi numaidecât, dacă „credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” nu se străduieşte să vadă deja cele ce sunt departe, nici pe cele nădăjduite nu le pune la îndoială pentru faptul că încă nu le poate atinge prin cunoaştere (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia la Psalmul 115, PG, 104B-105B)

Credinţa este învoirea fără de îndoire a celor auzite în încredinţarea adevărului celor propovăduite cu harul lui Dumnezeu, pe care a arătat-o Avraam despre care se mărturiseşte că „nu s-a îndoit prin necredinţă de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu şi fiind încredinţat că ceea ce i s-a făgăduit, Dumnezeu are putere să şi facă” (Romani 4, 20-21, Sfântul Vasile cel Mare, Despre credinţă, 1, PG 31, 677D-680A).

Mai bine este să fii nedumerit, dar să taci şi să crezi, decât să nu crezi din pricină că eşti nedumerit. (Sfântul Athanasie cel Mare Împotriva arienilor, Cuvântul al doilea, 36, PG 26, 224B)

Ceea ce este primit prin credinţă nu trebuie să fie mult cercetat. Căci ceea ce este cercetat cum mai este încă crezut? (Melissa I, 1, PG 136, 773A)

(Sfântul Nectarie de Eghina, Tezaurul sfintelor şi filosoficeştilor cuvinte, traducere de Laura Enache, Doxologia.ro)