Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
”În vremea aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului. (Duminica a 9-a după Rusalii - Umblarea pe mare – Potolirea furtunii - Matei 14, 22-34)
Duminica a 9-a după Rusalii ne prezintă o pericopă din Evanghelia după Matei, una dintre puţinele în evangheliile sinoptice care are ca scop sugerarea dumnezeirii Mântuitorului Hristos.
Într-adevăr, cel mai clar, dumnezeirea lui Hristos este dovedită în Evanghelia după Ioan. Acolo Mântuitorul le explică ucenicilor: „Eu şi Tatăl suntem una” (Ioan 10, 30). Chiar şi poporul, deşi ostil, înţelege foarte bine miezul lucrării lui Hristos: „Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă şi pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 33).
Aşteptarea împlinirii profeţiilor şi discreţia mesianică
În evangheliile sinoptice, adică în primele trei din ordinea canonică (Matei, Marcu şi Luca), „strategia” lucrării pământeşti a Mântuitorului ni se înfăţişează diferit: arătarea dumnezeirii lui Mesia se face indirect, mai tainic.
Evreii aşteptau împlinirea profeţiilor din Vechiul Testament şi mai ales venirea lui Mesia. Trebuie însă subliniat că Mesia nu era înţeles neapărat ca Dumnezeu. Unele texte profetice vorbesc mai degrabă de figura unui rege care intră triumfător în Ierusalim şi zdrobeşte toate forţele armate ale vrăjmaşilor (Zaharia 9, 9-10). Altele chiar îl numesc direct pe David: Mesia va fi un nou David, care, ca şi acela, se va naşte în Betleem (Miheia 5, 1) şi va fi rege al poporului (Iezechiel 34, 24; 37, 24). Faptul că Mesia va fi mai mult decât atât transpărea doar din câteva texte, cel mai important fiind profeţia lui Daniel, dar nu într-un mod limpede. Să spui aşadar pe atunci că Mesia este Dumnezeu reprezenta un curaj nebunesc.
Evangheliile sinoptice nu Îl prezintă pe Iisus Mesia ca Dumnezeu aşa de direct ca Evanghelia după Ioan, ci într-un mod mult mai apropiat de capacitatea omului din vremea aceea de a înţelege. Dumnezeu Se coboară pe pământ, dar şi la nivelul omului istoric de atunci. Pericopa din Duminica a noua de după Rusalii este chiar una dintre cele trei pericope sinoptice care indică discret spre Mesia ca Dumnezeu: potolirea furtunii, mersul pe apă şi schimbarea la Faţă.
„Eu sunt. Nu vă temeţi!”
Mântuitorul Iisus Hristos rămăsese deoparte să se roage în munte. Înainte de ivirea zorilor (straja a patra a nopţii), Mântuitorul vine la ucenicii aflaţi în corabie pe Marea Galileei, umblând pe apă şi apoi liniştind furtuna. Mesia Se prezintă astfel drept Cel care are putere asupra naturii. Până aici n-ar fi vreo deosebire faţă de minuni făcute
şi de alţi sfinţi din Vechiul Testament. Sfântul Proroc Ilie a oprit cerul, încât n-a mai plouat vreme de trei ani şi jumătate (3 Regi 18, 1; Luca 4, 25). Tot el a pogorât foc din cer (4 Regi 1, 10). De data aceasta, însă, Mesia face aceste minuni asupra naturii în calitate de Stăpân şi Creator al ei. De unde cunoaştem aceasta? Mântuitorul le răspunde ucenicilor înfricoşaţi de ceea ce credeau că este o nălucă: „Eu sunt. Nu vă temeţi!” (Matei 14, 27). Pentru contemporanii evrei, aceasta nu suna doar ca o simplă recunoaştere a identităţii, ci o referire subtilă la numele divin, „Eu sunt cel ce sunt”. Mântuitorul Se prezintă pe Sine „Eu sunt”, la fel cum Domnul i Se prezentase lui Moise la rugul aprins: „Eu sunt Cel ce sunt... Aşa să spui fiilor lui Israel: Eu sunt m-a trimis la voi” (Ieşire 3, 14). Aici Biblia Sinodală urmează Textul Septuagintei, care transpune ebraicul „Eu sunt” prin „Cel ce este” (un participiu), dar, cu siguranţă, pentru un auditoriu compus din evrei, trimiterea la numele divin descoperit pentru prima dată lui Moise nu putea trece neobservată.
De altfel, semnul că ucenicii au înţeles despre ce este vorba îl constituie tocmai reacţia lor. Când Moise a înţeles că cel care l-a strigat din rug este Însuşi Dumnezeu, „şi-a acoperit faţa sa, căci se temea să privească pe Dumnezeu” (Ieşire 3, 6). Ucenicii fac acelaşi lucru, prosternându-se cu faţa la pământ: „Şi cei din corabie I s-au închinat, zicând: «Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu»” (Matei 14, 33).
Liberul arbitru, un dar dumnezeiesc
Ne putem întreba mai departe de ce Evangheliile sinoptice aleg această strategie a sugerării foarte discrete a dumnezeirii lui Mesia? Cred că răspunsul se află în aşteptarea eronată pe care o are omul din partea lui Dumnezeu. Oamenii ar fi mai dispuşi să-L primească pe Dumnezeu, dacă Acesta ar veni la ei în slavă, în văzul tuturor, manifestându-Şi puterea absolută. Totuşi, dacă stăm să ne gândim, aceasta nu constituie cea mai eficientă cunoaştere a lui Dumnezeu. Libertatea omului este totalmente anihilată, pentru că omul trebuie să se supună evidenţei: Dumnezeu văzut de toţi şi recunoscut ca puternic. Dar omul nu mai are posibilitatea alegerii, a expresiei propriei sale voinţe, atât timp cât este covârşit de teofanie.
Mult mai eficientă pentru oameni este acceptarea de bunăvoie a lui Dumnezeu, Care ne transmite semne suficiente, dar discrete, despre El. Dar pentru ca omul, făptură slabă, supusă păcatului, să ajungă la certitudinea cunoaşterii lui Dumnezeu, trebuie să se acomodeze cu dumnezeiescul, trebuie să-şi depăşească această umilă condiţie umană.
Vedem slăbiciunea omului în faptul că ucenicii înşişi, cei care L-au urmat pe Mântuitorul, au oscilat în încrederea pe care au avut-o în El. Abia după primirea Duhului la Cincizecime, îndoiala şi frica le-au fost risipite, lăsând loc credinţei şi certitudinii.
Răspunsul omului la minunea Domnului
În pericopa de astăzi, se poate observa, pe lângă strategia divină a arătării indirecte, sugerate mai degrabă decât impuse, şi răspunsul uman. Cel mai bine îl întruchipează Apostolul Petru, care la început se încrede în cuvintele Mântuitorului şi merge pe apă ca şi Învăţătorul său, dar apoi se îndoieşte şi începe să se scufunde. Verdictul lui Hristos este clar: Petru e încă „puţin-credincios” (Matei 14, 31). La fel sunt şi ceilalţi ucenici. Reacţia lor la minunea mersului pe apă şi la prezentarea dumnezeirii lui Mesia este interesantă: I se închină lui Hristos, recunoscându-L ca Fiu al lui Dumnezeu. Nu va fi însă o convingere deplină, dovadă că la Patimi Îl părăsesc pe Iisus şi Îi pun la îndoială chiar misiunea Lui mesianică.
Credinţa nezdruncinată, corabie salvatoare pe valurile vieţii
Putem şi noi trage foloase din pericopa de astăzi. Şi pe noi strategia dumnezeiască specifică sinopticilor ne priveşte în mod direct, pentru că în viaţa noastră prezenţa lui Dumnezeu este de cele mai multe ori tainică, subtilă, sugerată de anumite evenimente şi trăiri, dar niciodată dovedită şi manifestată deplin. Doar puţini dintre noi ajung la înălţimea teologică a Evangheliei lui Ioan, în care dumnezeirea lui Hristos este arătată în chip direct, limpede.
Putem de aceea lua aminte la exemplul lui Petru. Avem nevoie de credinţă, multă credinţă, pentru că altfel, puţina credinţă ne scufundă în „marea ispitelor”. Dar prin credinţa în Cel care ne cheamă la El putem să mergem chiar pe apă, să învingem valurile mării.
Este interesant că trecerea fiilor lui Israel spre Pământul Făgăduinţei s-a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu tot printr-o minune: apele mării s-au despicat şi poporul a mers prin mijloc pe uscat (Ieşire 14, 22). Mersul poporului spre tărâmul izbăvirii nu este în sine o minune: el merge pe uscat în mod obişnuit, atât că circumstanţa este una minunată. Creştinismul vine cu o miză mult mai mare. Dacă vrem să ajungem în Pământul făgăduit, în rai, trebuie să imităm lucrarea lui Dumnezeu: nu mai mergem pe uscat, privind minunea despicării apei de la distanţă, ci suntem chemaţi de Hristos să I ne alăturăm, mergând noi înşine pe apa mării. Nu mai suntem puşi să asistăm la minune, ci ni se cere să o săvârşim noi înşine.
(Ziarul Lumina)
