Judecata de Apoi doar confirmă ceea ce am făcut pe pământ

„Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci, drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Şi când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică”. (Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi  - a Lăsatului sec de carne - Matei 25, 31- 46)

„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale”

Evanghelia de la Sfânta Liturghie de duminică începe cu aceste cuvinte ale Domnului: „Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale” (Mt. 25, 31). Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest text, constată că „vorbele Lui produc o mare frică şi o înspăimântare, pentru că atunci când coboară din ceruri ca să Se aşeze pe scaunul de domnie al slavei Sale, toţi sfinţii îngeri coboară împreună cu El la locul Judecăţii de Apoi, eliberând întregul rai ceresc”.

Domnul are un motiv bun pentru a accentua acest lucru. Prima dată când a venit pe pământ, a fost într-un mod umil. El S-a născut într-o iesle, aşezată într-o peşteră, „n-avea unde să-Şi plece capul”, cum a spus El Însuşi (Mt. 8, 20) şi, în cele din urmă, a fost răstignit pe cruce şi îngropat. A doua venire a Lui va fi complet diferită. El va veni atunci în slava Lui. Toată splendoarea, măreţia şi gloria pământească va fi ca un lucru fără valoare înaintea slavei Sale divine! Şi El va veni în toată slava Lui!

Ucenicii Lui au văzut doar o parte din slava Sa pe Muntele Tabor, „pe cât li se putea” arăta (troparul Schimbării la Faţă). Veşmintele Sale erau albe ca zăpada, iar faţa Lui strălucea ca soarele. Aceasta este doar o mică parte din slava Lui. Cum va fi atunci când va veni la Judecata de Apoi şi va cere omenirii socoteală pentru ce a făcut? Această judecată finală va fi înfrico­şătoare, pentru că nimic din ceea ce am făcut în viaţă nu va fi ascuns de Dumnezeul Atotputernic, nici chiar gândurile şi in­tenţiile noastre cele mai tainice. Sfinţii Părinţi spun că numai acele lucruri care au fost dezlegate prin pocăinţă şi mărturisite vor dispărea. Domnul nu va dezvălui aceste lucruri, deoarece Taina Pocăinţei acordă iertarea păcatelor. Domnul va descoperi viaţa fiecăruia, pentru ca toţi oamenii şi toţi îngerii să vadă omul nu aşa cum părea a fi în existenţa sa pământească, ci aşa cum era în realitate. Fiecare persoană are anumite trăiri interioare pe care le păstrează în secret, mai ales pe cele care sunt necurate, păcătoase şi ruşinoase. Dacă nu au fost curăţite prin pocăinţă, Domnul le va aduce în faţa tuturor. Oamenii care ne-au cunoscut vor vedea cum eram de fapt şi surprinderea va fi pe măsură. Într-adevăr, noi înşine vom fi îngroziţi, pentru că, aşa cum a spus şi Sfântul Teofan Zăvorâtul, „dreptatea lui Dumnezeu va învinge şi, în lumina acestei dreptăţi, omul se va judeca pe sine însuşi pentru păcatele, greşelile şi căderile păcătoase şi pentru tot ceea ce nu a fost îndreptat”.

Bucuria celor credincioşi la vederea Judecătorului lor este nespusă

Cât de aşteptată va fi prima parte a acestei judecăţi fără părtinire, atunci când Mântuitorul Se va întoarce cu dragoste spre cei care stau de-a dreapta Sa şi le va spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Chiar înainte ca omul să existe, când lumea tocmai fusese creată, Tatăl nostru Ceresc deja se gândise la noi şi deja pregătise o Împărăţie pe care să o moştenim. Mai mult, Mântuitorul spune: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Mt. 25, 35-36).

Chiar dacă oamenii care au făcut voia lui Dumnezeu ştiu acest lucru din Evanghelie, ei se vor bucura nespus să fie în prezenţa Marelui şi Atotputernicului Împărat, aflat pe tronul Său, şi vor spune cu uimire: „Doamne, când Te-am văzut flămând, însetat, bolnav, sărac sau în închisoare? Când Te-am văzut? Am încercat să urmăm poruncile Tale, ajutându-i pe semenii noştri, dar pe Tine nu Te-am văzut...” Şi Împăratul va răspunde: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 40).

Iată ceva care este adesea trecut cu vederea. Domnul nostru în iubirea Lui fără de margini îi numeşte pe cei umili, săraci şi bolnavi „fraţii Mei” şi El îi iubeşte atât de mult pe aceştia încât, în dragostea Lui, orice bine făcut lor Îl vede ca fiind făcut pentru El, întocmai precum o mamă iubitoare care îşi vede fiul primind un dar se bucură de parcă ar primi ea însăşi acel dar. Acest fapt este specific iubirii milostive. Domnul consideră că S-a făcut pentru Sine ceea ce au făcut oamenii drepţi şi milostivi pentru fraţii lor mai mici.

Justificarea inutilă şi nedreaptă a păcătoşilor

Cu toate acestea, dacă prima parte a Judecăţii de Apoi va fi spre veşnicia fericită a celor cercetaţi, verdictul primit de cei păcătoşi va fi îngrozitor! Dreptul Judecător le va spune celor de-a stânga Sa: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25, 41). Focul cel veşnic a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui, care au semănat seminţele răului în vieţile noastre pământeşti, nu pentru noi, pentru care a fost pregătită Împărăţia cerurilor. Cu toate acestea, păcătoşii au făcut în aşa fel încât nu mai pot avea drum de întoarcere de la osânda iadului. Cât de greu va fi atunci pentru aceste suflete nefericite, ele vor fi pline de disperare... Pentru ultima oară în veşnicie, vor încerca din nou să se justifice în acelaşi mod în care erau obişnuite în viaţa lor pământească, să se înflăcăreze, să se îndreptăţească şi nu să-şi asume greşelile spunând: „Doamne, când Te-am văzut pe Tine în nevoie, bolnav, în închisoare sau gol şi nu te-am îmbrăcat? Am văzut aceşti paraziţi, cerşetori şi beţivi, care nu meritau să fie ajutaţi. Dacă ai fi fost Tu, Te-am fi ajutat...” Acesta este răspunsul neechivoc pe care îl vor primi: „Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 45). Domnul încheie această discuţie despre dreapta judecată spunând: „Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Mt. 25, 45-46).

Acum e vremea faptelor!

Hristos Domnul ne spune aşadar că veşnicia noastră depinde pe deplin de faptele iubirii milostive făcute aici, pe pământ. Prin includerea acestui apel la milă în discursul general despre a doua venire, Evanghelia stabileşte proporţionalitatea şi consecvenţa fiecărei părţi a vieţii creştine, care contribuie în cele din urmă la mântuirea noastră. Aşadar, dacă vom avea întotdeauna în minte A Doua Venire şi Înfricoşătoarea Judecată, dar în acelaşi timp vom fi atât de preocupaţi de aşteptarea sfârşitului încât vom pierde din vedere milostenia, cel mai probabil nu vom dobândi acea iubire fără de care nimeni nu Îl poate vedea pe Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă ne dăruim cu entuziasm iubirii milostive, uitând de natura trecătoare şi zadarnică a tot ceea ce se află pe pământ şi de aducerea-aminte a morţii, atunci faptele noastre bune vor avea un caracter mai degrabă emoţional decât spiritual şi nu ne vor aduce mai aproape de Dumnezeu.

În Ecclesiastul citim că pentru orice lucru există o vreme, pentru a trăi şi pentru a muri, pentru a râde şi pentru a plânge, pentru a vorbi şi pentru a tăcea, pentru a face fapte şi pentru a aştepta roadele lor... (Eccles. 3, 1-8).

Există aşadar şi o vreme a tăcerii, un timp al solitudinii şi al înfăţişării la judecata lui Dumnezeu, care însă nu este mai puţin esenţial pentru creştinism decât înfăptuirea activă şi continuă a faptelor bune. Această tăcere nu numai că ne întoarce din viaţa superficială din jurul nostru către cele din interiorul nostru, ci ne şi reaminteşte natura finită a tot ceea ce se află pe pământ, purificând astfel iubirea noastră de tot ceea ce este efemer.

Prin urmare, de la pocăinţă la fapte de dragoste şi milă, de la fapte bune la aducerea aminte a morţii şi de la aducerea-aminte a morţii înapoi la rugăciune, aşa trebuie să arate călătoria noastră spre zilele vesele şi luminoase ale Învierii lui Hristos. Lectura Evangheliei din timpul acestor săptămâni pregătitoare ne arată direcţia pe care trebuie să o urmăm în călătoria noastră din Postul Mare: ele sunt ca indicatoarele rutiere care ne arată calea spre Ierusalimul Ceresc, spre Paştile cele veşnice ale Domnului.

Momentul în care timp nu va mai fi pentru pocăinţă

După cum au spus şi Sfinţii Părinţi, Judecata va fi înfricoşătoare nu numai pentru că toţi oamenii îşi vor vedea adevăratul caracter, ci şi pentru că Judecătorul este intransigent! În timpul vieţii sale pământeşti, Domnul nostru Iisus Hristos nu a îndepărtat niciodată pe cineva. El Însuşi a spus: „Cel care vine la Mine nu va fi scos afară” (In. 6, 37), iar după Înălţarea Sa, de-a lungul întregii istorii a omenirii, „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evr. 13, 8). Domnul este drept în Cuvântul Său, iar în iubirea şi în îndurarea Lui nesfârşită nu a existat şi nici nu va exista niciodată o ocazie când să nu primească sau să nu acorde iertare unei persoane care vine la El cu pocăinţă. Este imposibil!

Totuşi, la Judecată, nu va mai fi nici o şansă de pocăinţă, iar Judecătorul va fi imparţial, aşa cum au spus Sfinţii Părinţi.

De s-ar gândi oamenii mai des la încheierea vieţii lor pă­mânteşti şi, de altfel, la sfârşitul omenirii şi la cum totul va avea un final... Oamenii din zilele noastre nu se gândesc deloc la aceasta, sau dacă le vine în minte, ei încearcă să înlăture ­ima­ginea care-i îngro­zeşte. Alţii se consolează singuri spunând că, din moment ce Dumnezeu este milostiv, El trebuie să-i ierte pe toţi. La acest tip de gândire putem răspunde: „dar uitaţi-vă în Evanghelie la ceea ce a spus Dumnezeu Însuşi. Spune El că îi va ierta pe toţi, fără excepţie? Cu siguranţă nu! El spune că doar cei drepţi vor moşteni viaţa veş­nică, iar cei păcătoşi vor merge la chinurile veşnice”. Domnul dezvăluie perspectiva înfricoşătoarei Judecăţi înaintea timpului pentru a ne oferi ocazia de a evita să ne aflăm în ceata celor care aşteaptă osândirea după viaţa pământească şi, în schimb, să fim de partea celor mântuiţi. Scriptura avertizează: „În tot ce faci, adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (Eccles. 7, 38). Aceasta, desigur, nu înseamnă că vreo persoană poate fi impecabilă. Nu! Dar, spune el, dacă un om acţionează gândindu-se la sfârşitul vieţii şi la judecarea lui, nu va trata păcatul cu indiferenţă, aşa cum facem de obicei. Să ne aducem pururea aminte de sfârşitul nostru, să ne amintim mereu de înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos, care va fi definitivă şi va determina existenţa noastră pentru veşnicie, şi să ne rugăm întotdeauna cum o facem la Sfânta Liturghie: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos să cerem”. Amin!

(Pr. Lect. Dr. Traian Nojea, Ziarul Lumina)