De la superstiţie la viaţa în Hristos

Raţiunea neiluminată de cre­dinţă, sau lipsită de trăire, se împotmoleşte adesea în ateism. Acesta exprimă însă o perspectivă limitată asupra vieţii, pentru că acuză religia şi credinţa că sunt o superstiţie, o doctrină, o ideologie. Ceea ce nu este corect. Căci şi noi, cei care credem, putem privi ateismul ca pe o superstiţie. Mai ales că acest sistem de gândire se bazează pe o metafizică şi o mitologie pe care nu vrea să le recunoască, dar fără de care nu poate func­ţiona. Spunem „mitologie”, pentru că în locul certitudinii întâlnim doar o constelaţie de cre­dinţe personale.

Gânditorul Charles Péguy se pronunţa clar în această pri­vinţă: „Să ne reamintim, aşadar, că ate­ismul este o metafizică, o filosofie, că el poate deveni tot ce este mai vrednic de plâns pe lume, un sistem ori, pentru a ne exprima exact, că este, ori poate fi multe altele şi mult din toate acestea, şi nici mai mult, nici mai puţin, ci la fel de îndreptăţit ca atâtea teisme şi deisme, atâtea monoteisme şi politeisme, şi mitologii şi panteisme, că este şi el o mitologie ca şi celelalte şi, ca toate celelalte, un limbaj”.

Dacă vrem, aşadar, să fim oneşti, va trebui să recunoaştem că ateismul este o credinţă, nu un adevăr de fapt. Prin eforturile raţiunii nu putem ajunge întotdeauna la convingerea că există Dumnezeu. De aceea şi Domnul Dumnezeu ni S-a arătat prin vedenii către cei aleşi ai Lui şi prin întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. Totuşi, chiar dacă raţiu­nea este neputincioasă, ea poate intui că întâmplarea nu poate produce forme de viaţă organizată. Iar, mai presus de ceea ce între­zăreşte raţiunea, este inima cu „raţiunile” ei. Iată cum se exprima filosoful şi marele istoric al filosofiei Étienne Gilson: „Am atâta certitudine că o realitate transcendentă lumii şi mie însumi răspunde la numele de Dumnezeu, încât perspectiva de a căuta dovezi de­spre ceva de care sunt atât de sigur mi se pare lipsită de interes (...) pentru că instinctiv existenţa lui Dumnezeu mi se pare sigură.

Chiar dacă, să presupunem, raţiunea oarbă ajunge la concluzia că Dumnezeu nu există, inima poate avea convingerile ei, pe care raţiunea nu le poate schimba. O anecdotă evreiască tradiţională este edificatoare în acest sens. Doi rabini încep într-o seară o discuţie despre existenţa lui Dumnezeu. „Rabinii trec în revistă toate argumentele cunoscute în legătură cu acest subiect, iar mai târziu, pe la vreo patru- cinci dimineaţa, trag concluzia raţională - şi amândoi sunt perfect de acord - că Dumnezeu nu există”. A doua zi, unul dintre cei doi rabini se reîntoarce ca să îşi viziteze colegul. Când, surpriză!, îl găseşte pe acesta într-un colţ al grădinii sale făcân­du-şi rugăciunile. „Se miră şi întreabă: – Dar ce faci acolo? – Păi, nu vezi ce fac? Îmi fac rugăciunile de dimi­neaţă. – Tocmai, adu-ţi aminte că am discutat toată noaptea şi am căzut de acord că nu există Dumnezeu. Şi atunci? Poţi să-mi spui pentru ce îţi mai faci rugăciunile? La care celălalt rabin îi răspunde cu toată candoarea: – Dar ce treabă are Dumnezeu cu asta?”

Ce învăţăm de aici? Învăţăm că o credinţă care se bazează doar pe raţiune şi argumentele invocate de ea se va putea prăbuşi oricând, dacă este lipsită de rugăciune şi trăire. Credinţa unui om lipsit de trăire îl poate în­dreptăţi pe un ateu să îşi spună că religia este doar o superstiţie. De altfel, aceste persoane, deşi se declară credincioase, prin felul de a fi, se arată a fi atee. Ceea ce cred nu se vede în nimic din purtările lor (ateism practic). Aceştia amestecă obi­ceiurile omeneşti cu credinţa creş­tină şi unica lor explicaţie când urmează un gest sau ritual este aceea că „aşa se face”. Suntem invi­taţi să dezvoltăm o credinţă vie, care să experimenteze exis­tenţa lui Dumnezeu în şi prin Biserică, prin mărturisirea păcatelor (spovedanie), postire, milostenii şi împărtă­şirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Căci, ne încredinţa Sfântul Ioan de Kronstadt: „Cel ce se îm­păr­tăşeşte cu credinţă cu Sfintele Taine, căindu-se din adâncul inimii pentru greşelile sale, se umple de viaţă, este cuprins de o nea­semuită fericire”.

De asemenea, de mare folos este să ne rugăm cu numele Domnului Iisus Hristos. „Fiindcă numele lui Dumnezeu, pomenit sincer, cu inimă curată, ne sfinţeşte, ne dă vigoare, linişte, ca şi numele Maicii Domnului, atotputernica mijloci­toare”.

Fără a căuta cu tot dinadinsul să gustăm senzaţii aşa-zis „spirituale” în timpul rugăciunilor, dacă ne căim şi ne smerim inima, în mod firesc vom intra într-un mod de comuniune cu Dumnezeu, care va putea fi numit şi comunicare. Simţirile duhovniceşti nu vor fi doar senzaţii, ci trăiri înălţătoare însoţite de un spor în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lumii, care vor face din noi persoane mai modeste, cu suflet cald, curat şi bun. „La necredinţă se ajunge din mândrie. Omul mândru, spunea Sfântul Siluan Athonitul, vrea să cunoască toate prin mintea şi ştiinţa lui, dar nu-i este dat să-L cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul nu se descoperă decât sufletelor smerite”. Să ne smerim ini­ma, aşa­dar, şi Duhul Sfânt ne va descoperi şi ne va învăţa toate!

(Pr. Constantin Ghiţă, Ziarul Lumina)