Pictura neclară a sufletului nostru

Sunt sentimente vii şi sentimente iluzorii. Scriitorul italian Cesare Pavese spunea: „Un sentiment, când îl încerci, este un lucru viu. Şi ce este arta dacă nu un mijloc prin care se eternizează într-o formă un sentiment, un conţinut, pentru ca astfel să-l poată retrăi alţii?” (apud ***, Reflecţii şi maxime, vol. I, ediţie îngrijită de Constantin Bădescu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, p. 143).

Pornind de la acest gând care ne transpune în plină trăire modernă, am simţit o uimire vie atunci când mi-am adresat întrebarea: câte dintre sentimentele pe care le trăim sunt cu adevărat personale şi câte sunt împrumutate? Când eram mici, încercam să ne dezvoltăm exclusiv pe baza imitării. Mama şi tata împreună cu toate gesturile şi emoţiile lor constituiau exemplul nostru absolut. Încercam să zâmbim ca ei, să mâncăm sau să bem aşa cum o făceau ei, chiar şi să ne „încruntăm” ca ei. Apoi, în viaţa noastră au apărut alţi copii, de la care am învăţat prin imitare diferite gesturi şi care, la rândul lor, au încercat să ne copieze conştient sau inconştient atunci când li se părea că facem ceva interesant. Următoarea pe listă a fost şcoala, cu toţi profesorii şi colegii de la care am avut multe de învăţat şi, în egală măsură, de imitat, succedată apoi de anii adolescentini ai liceului, dedicaţi urmării unor „modele”, fie aceştia scriitori de seamă sau vedete de cinema. Însă, în cele din urmă, începând cu facultatea, totul a părut să se schimbe. Am început să devenim noi înşine, poate un amalgam de imitaţii, cum se întâmplă la persoanele mai interiorizate şi dependente de ceilalţi sau o persoană originală, alcătuită din propriile decizii, inconsecvenţe şi eşecuri, dar şi succese.

Cumva, aici, oamenii ajung să se diferenţieze fundamental în două categorii: cei care-şi asumă propria personalitate şi îi dau o coloratură unică în continuare şi cei care încă aşteaptă ca alţii să le picteze tabloul propriului suflet. De regulă, în a doua categorie îi regăsim pe visători, cei care îşi trăiesc sentimentele mai mult prin intermediul filmelor şi cărţilor şi care fug de realitate şi, în consecinţă, nu mai ajung să se maturizeze emoţional. Aceste persoane sunt dependente de cei din jur, îşi doresc tot timpul să li se ofere atenţie şi niciodată nu consideră că sunt suficient de iubite. Nu îşi pot asuma propria existenţă şi, de aceea, încearcă într-un fel sau altul să o imite pe a altora. Li se pare dificil să se dezvolte emoţional. Ei doar retrăiesc ceea ce alţii au trăit înaintea lor, dar, cumva, fără a fi experimentat sentimentul respectiv într-un mod cu adevărat personal.

Nu lipsa trăirii sufleteşti trebuie să ne sperie, ci trăirea „împrumutată”, născută din ima­ginaţie şi surse exterioare

Fraza lui Pavese, citată la început, rămâne cumva inconsecventă. Arta, filmele, cărţile, întâlnirile cu alţi oameni ar trebui să te ajute, de fapt, să redescoperi sentimente pe care le-ai trăit, să ţi le îmbogăţească, să-ţi dezvăluie nuanţe ale acestora, nu să te facă să le trăieşti pentru prima dată. Dacă asta este ceea ce crezi că ţi se întâmplă, că înveţi despre dragoste, blândeţe, bucurie şi compătimire uitându-te la noile seriale de pe Netflix sau HBO GO sau citind ultimul roman dintr-o serie oarecare, atunci trăieşti de fapt o umbră de sentiment. Te confrunţi cu un rest emoţional, cu un „apendice” psihologic.

De aceea, poţi să te declari foarte rezervat atunci când cineva vine entuziast şi vorbeşte despre propriile trăiri „foarte intense”. Multe nici măcar nu îi aparţin, sunt doar trăiri „imitate”, cum pătimesc adesea chiar şi credincioşi ai Bisericii în căutarea unui extaz spiritual pentru care încă nu sunt pregătiţi. Lectura Sfinţilor Părinţi, ascultarea imnurilor liturgice, privirea cu atenţie a icoanelor trebuie să ne ajute să ne redescoperim pe noi înşine, nu să ajungem într-o stare de dezastruoasă înşelare de sine.

Nu lipsa trăirii sufleteşti trebuie să ne sperie, ci trăirea „împrumutată”, născută din ima­ginaţie şi surse exterioare, precum cărţile şi filmele. Dacă prima reprezintă o etapă necesară în reaşezarea noastră sufletească, o trecere prin pustia generată de păcatele vieţii proprii, cea de-a doua este o prăbuşire directă în abisul necunoaşterii de sine, iar de aici se iese foarte greu şi numai după ce te-ai disociat de imaginea falsă despre tine însuţi, ceea ce constituie un proces dureros şi inimaginabil de lung în multe cazuri...

Pentru ca sentimentul de care Cesare Pavese spunea că este eternizat în artă să se dezvăluie cu adevărat celui care vine să o privească, omul trebuie să-l fi trăit cu sinceritate înainte. Nu poţi trăi cu adevărat acest sentiment decât dacă-l recunoşti. Altfel, este doar o iluzie. Seamănă bine cu realitatea, dar este doar un rod al imaginaţiei.

(Pr. Adrian Agachi, Ziarul Lumina)