Mircea Radu IACOBAN

Amuzant? Deloc! Gabriel Liiceanu  îl dă în judecată pe Liviu Antonesei! La o primă vedere, s-ar părea că-i vorba despre un proces literar – cum a fost, de pildă, cel intentat de Caragiale lui Caion – nicidecum! „Reperarea” onoarei se cere a fi plătită cu 50.000 de euro. Încă nu se știe cui, reclamanții omițând să precizeze cât va încasa dl Liiceanu  și cât solidara Editură „Humanitas”, ceea ce instanța, nedumerită, a și cerut să se detalieze. Probabil, fifti-fifti, evitându-se eventualele discuții incomode privind partajarea sumei între cei ce urmează a fi despăgubiți. Nu-i un proces literar, cum s-ar putea bănui, deși atât făptuitorul, cât și reclamantul, sunt marcanți membri ai Uniunii Scriitorilor: fondul cauzei nu-l constituie lezarea proprietății intelectuale, ci mai degrabă ar fi vorba despre o simplă chestiune de orgoliu – n-aș vrea să detaliez, fiindcă dl Liiceanu este iute la mânie și mă trezesc citat la Tribunal! Cea dintâi întrebare ce se poate pune s-ar referi la reacția foarte întârziată a petenților, câtă vreme cele reclamate au circulat de ani buni prin toate cotloanele presei, și ori n-au deranjat prea mult, ori s-a considerat că semnatarii cârcotași nu merită să li  se dea vreo atenție. S-ar părea că resemnalările de pe blogul lui Liviu Antonesei  au rezonat cam în gama „Și tu, Brutus?”, deranjând abitir datorită prestigiului real pe care „intimatul” ieșean îl are în lumea literelor. Unde-i cunoscut ca un condeier prob și deloc agresiv, de fină intelectualitate, prețuit autor de poezie și constructor de reviste. Postarea pe blog a textului incriminat provine dintr-un interviu solicitat de o doctorandă din Cluj interesată de tema „Intelectualii  publici după 1990”. Firește, în răgazul de sărbători, pârâtul a trebui  să-și recitească textul până la ultima virgulă, dornic să înțeleagă motivele supărării. Bănuiește că fraza „Să ne gândim la Liiceanu, care era în opoziție, dar  a primit cadou fosta Editură Politică, cu tot ce avea aceasta în patrimoniu” (patrimoniul unei case de presă nu se constituie doar din mese, scaune,  dulapuri și, eventual, calculatoare, ci în primul rând din tezaurul de copy-right ce-l deține). A primi un cadou nu-i deloc un delict și nu comportă nicio discuție dacă îl faci din avutul tău. Cum spune și Dicționarul: „O acțiune benevolă de a transmite gratuit altuia dreptul de proprietate asupra unui obiect.” Clar: din patrimoniul tău, altcuiva. Și tot Dicționarul: „Cadou sau dar este un obiect primit de la cineva sau oferit cuiva în semn de prietenie, atenție.” Nu cred că dl Liiceanu ar avea intenția să nege lunga și frumoasa amiciție ce-l leagă de dl Pleșu – care, de asemenea, este departe de a constitui un delict; dimpotrivă, merită admirată. Orice suspiciune ar fi dispărut dacă s-ar fi respectat cât de cât procedurile legale firești, cum ar fi fost organizarea unui concurs la care să se poată prezenta și  alți  candidați. Dar, în anii aceia, când se căutau și ades se inventau „oameni noi la vremuri noi”, nu era timp pentru astfel de amănunțimi administrative, un „dixit!” ministerial fiind arhisuficient pentru inițierea unei foarte previzibile treceri a bunurilor statului în proprietate particulară. „Humanitas” s-a privatizat foarte repede și dl Liiceanu a devenit fondator. Dacă dl Pleșu îmi făcea cadou Editura mie, ar fi fost imposibil de înțeles; dată dlui Liiceanu, nu miră: așa a fost să fie la vreme de revoluție. Mirarea începe să se rotunjească de acum înainte, și acțiunea în justiție nu face decât să readucă în atenție ceea ce se cam uitase (iar dl Antonesei s-a apucat, neinspirat, să reamintească): Editura „Humanitas” a fost scutită de două ori de la plata marilor datorii către stat, în vreme ce nici o altă editură românească n-a primit astfel de cadouri – drept pentru care multe case de presă și-au și dat obștescul sfârșit. Cum s-ar zice, noi vrem egalitate, dar nu pentru căței! Astfel se prezintă cauza... admirată din afară; poate, în instanță, vor fi aduse probe noi – rămâne de văzut. Până aflăm rezultatul procesului, se conturează, totuși, doi câștigători cerți: în plan moral Antonesei, în plan profesional avocatul Volovăț. În 1932, Rebreanu, Camil Petrescu ș.a. au intentat un proces public Poliției, care confiscase traducerea romanului „Amantul Doamnei Chatterley”. În săptămânile următoare s-a tras (și vândut imediat) un tiraj de încă 10.000 exemplare! Prestigiul avocățesc al lui Delavrancea a crescut impresionant după ce l-a apărat pe Caragiale în procesul Caion. Iar pentru reclamanți, mă tem că „si tacuises” ar fi  fost  conduita cea mai de urmat, dar, desigur, e-o părere și-atât. Editura „Humanitas” și-a construit un remarcabil și meritat prestigiu, n-are nevoie de asemenea regretabile „tresăriri de orgoliu”!