Copilărie sfântă

Odată, era doar cu două zile înaintea marii sărbători a Naşterii Domnului, am auzit din întâmplare cum două doamne vorbeau între ele. „Mă tem că nu sunt suficient de pregătită pentru sărbătoare”, spunea prima. „Nici eu nu am cumpărat încă totul”, a răspuns a doua. Nu voi readuce în discuţie comercializarea sărbătorii Crăciunului, este evident că, din acest punct de vedere, trebuie să ne schimbăm radical felul în care ne purtăm. Dar, în acea seară, nu m-am putut opri să mă întreb şi eu: Cât sunt de pregătit pentru sărbătoarea Naşterii Domnului? Mi-am pus această întrebare gândindu-mă la cele ce stau scrise la Marcu 13, 33-36: „...privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme... Vegheaţi, dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara sau la miezul nopţii sau la cântatul cocoşilor sau dimi­neaţa... Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheaţi!” Cred că pregătirea pentru sărbătoare ar trebui să fie mai ales în sensul dat acestor cuvinte de Evagrie Ponticul: de a ne cerceta orice gând ce caută să ne intre în suflet şi să aflăm dacă ne e de folos, dacă ne vine în ajutor sau dacă încearcă să nimicească puţinul spor duhovnicesc adunat până acum. Altfel spus, văd că e bine dacă stau de veghe acolo unde intră gândurile, pe unele să le opresc pentru că sunt rele şi de altele să mă bucur că-mi sunt ajutătoare, venite acum, la începutul unei sărbători ce presupune mari emoţii sufleteşti. E firesc să fim atenţi la tot ce se întâmplă cu noi, la felul cum am folosit timpul care a trecut, cum ne-am maturizat, cum ne-am schimbat zi de zi şi cum sărbătoarea primeşte în fiecare an o altă semnificaţie.

Iisus Se naşte şi odată cu El ne naştem şi noi, noi toţi! În seara acelei zile de decembrie, când am auzit fără să vreau discuţia celor două doamne, un gând cu totul nou a bătut la uşa sufletului meu. Un gând neaşteptat, care însă m-a bucurat. Că odată cu Pruncul ce Se naşte pentru mântuirea noastră retrăim o nouă copilărie, una deosebită, neobiş­nuită, dar indispensabilă. Este copi­lăria mântuirii noastre, şansa unică de a ne regăsi nevi­no­văţia acelui timp binecuvântat al copilăriei, dar înţelegând-o acum la nivelul vârstei noastre biologice.

Într-o icoană ortodoxă pictată în Siria în secolul al XVII-lea sunt arătaţi, în partea de sus, magii care pornesc călăuziţi de stea să-L caute pe Împăratul Luminii ce S-a născut. În aceeaşi icoană, în partea de jos, Maica Domnului şi alte femei îmbăiază Pruncul ce S-a născut: Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Odată cu Naşterea Pruncului ajungem într-o stare de paradoxală „coexistenţă”. Cu vârsta şi cu gândurile proprii, dar primind în noi copilăria Omului născut din Sfânta Fecioară. Această nouă stare poate fi numită speranţă, speranţă în Domnul Care S-a coborât până la noi, pentru a fi cu noi, care nu ne promite raiul pe pământ, care nu e un profet mincinos, ci este Acela Care Se va jertfi pentru viitorul nostru de dincolo de ceea ce noi definim prin termenul de „viitor”. Teologia înţelege această spe­ranţă ca fiind sfântă şi veşnică, izvorâtă din prezenţa dumnezeiască în noi, înnobilându-ne în sensul divin al cuvântului. Prin Dumnezeu speranţa noastră se concretizează, fiindcă numai cu ajutor dumnezeiesc putem să o definim, să o deosebim de alte speranţe deşarte sau ispite fără noimă. În felul acesta, orice clipă din copilăria lui Iisus este completarea copilăriei noastre, este o creştere în vârstă împreună cu El. Ne maturizăm sufleteşte chiar dacă am ajuns la vârsta biologică a maturităţii. Aşa învăţăm să priveghem la poarta sufletului şi a trupului, aşteptând clipa când Domnul bate la uşa vieţii noastre. Acum, abia acum, trăim esenţa învăţăturii creştine.

'Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 23). Naşterea Pruncului este voia Domnului, aşa cum stă scris la prorocul Isaia şi, din acest motiv, ne bucurăm de sărbătoare şi vrem să fim pregătiţi pentru ea. Aceasta ar trebui să fie şi semnificaţia darurilor pe care le pregătim pentru cei dragi. Prin Iisus Hristos mântuirea noastră devine posibilă, este efectivă, se poate împlini. Să creştem aşadar în credinţă şi speranţă. Să alungăm gândurile negre, să nu le deschidem poarta sufletului, ci să fugim de ele, să ne punem la adăpost, aşa cum şi Iisus, copil fiind, a fost dus departe, la adăpost de pericolul iminent. Şi noi, ca şi El, avem nevoie de ajutor, iar Dumnezeu va avea grijă să ne găsească şi nouă un adăpost, departe de pericolul gândurilor negre, undeva într-un Egipt ima­ginar, unde putem să răsuflăm uşuraţi, având încredere în Dumnezeu şi crezând cu adevărat că, în fiecare clipă, din înălţimea nemăsurată a cerului, lumina veşnică a mântuirii ne călăuzeşte pe orice drum şi ne readuce lumina soarelui ascunsă de ceaţa zilei de iarnă. Naşterea unui prunc este sărbătoarea fundamentală a vieţii, este esenţa frumuseţii lumii. Să ne bucurăm de atâta speranţă, să credem cu înverşunare în tot ceea ce este sfânt! Mai ales, să sperăm că ne vom maturiza sufleteşte, că vom învăţa să ne ferim de cele rele şi să dorim să fim puternici şi înţelepţi ca toţi cei care ştiu să înveţe din fiecare încercare venită de la Dumnezeu!

Şi Domnul să ne dea puterea de a fi cu adevărat credincioşi Lui!

(Ziarul Lumina)