Experienţa vieţii în Hristos

Creştinul, spre deosebire de oricare alt adept al unei credinţe, idei religioase sau filosofice, trăieşte având o ţintă foarte clară: împărăţia cea nelumească a lui Dumnezeu. Acest scop are forţa de a-i pune în valoare orice moment şi orice mişcare a vieţii, indiferent dacă îşi petrece viaţa netulburat sau trece prin încercări, întrucât sensul urmărit de el nu se reduce la această lume finită şi trecătoare. Din această pricină, creştinul nici nu-şi pierde nădejdea în strâmtorări sau în evenimentele neprevăzute, întrucât nu-şi propune să se aranjeze definitiv aici, în această viaţă în care este călător, ci aşteaptă adevărata şi mai presus de simţuri desfătare, făgăduită de Hristos în ceruri.

Totuşi, existenţa pământească a credinciosului nu este sau nu ar trebui să fie una care să se desfăşoare exclusiv în vederea unei răsplăţi juridice ce se va întâmpla după încheierea vieţii pământeşti în Împărăţia lui Dumnezeu, ci una în care, în ciuda ostenelilor inerente traiului în această lume, poate să guste ceva şi din ce va fi dincolo. Şi, potrivit Părinţilor Bisericii, acest lucru se întâmplă atunci când viaţa noastră trăită după poruncile Evangheliei este în acelaşi timp o viaţă în Hristos, aşadar o viaţă care, trecând dincolo de extremele formalismului şi fanatismului, se distinge printr-o trăire a relaţiei reale cu Hristos, nu închipuită, ci „simţită cu duhul”. Aceasta pentru că, în esenţă, trăirea în Hristos şi Împărăţia lui Dumnezeu nu sunt lucruri diferite, ci reprezintă doar deosebiri ale gradului în care ne putem împăr­tăşi de Hristos acum şi apoi mai deplin, după această viaţă. De aceea, Părinţii au arătat o atenţie deosebită nu doar pentru împlinirea poruncilor, ci şi a cunoaşterii lui Dumnezeu prin porunci şi prin Sfintele Taine, care nu e o cunoaştere (doar) intelectuală, ci una prin unire cu El. În acest sens, Sfântul Nicolae Cabasila subliniază: „Viaţa în Hristos începe şi se dezvoltă cât timp trăim pe pământ, însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la «ziua aceea» (Mat. 7, 22). De fapt, nici viaţa de aici, nici cea de dincolo nu pot da, una fără cealaltă, fericire deplină sufletului omenesc”.

Sunt extrem de importante precizările făcute de Sfântul Nicolae Cabasila cu privire la rostul vieţii pământeşti în care creşti­nul este chemat ca, prin împlinirea poruncilor şi prin împăr­tăşirea de Sfintele Taine, să dobândească, pe de-o parte, acele organe duhovniceşti prin care să poată gusta din bună­tăţile mai presus de minte ale Împărăţiei, iar pe de alta, prietenia cu Hristos. Viaţa de aici este „atelierul” în care se făuresc aceste lucruri duhov­niceşti ce fac posibilă împăr­tăşirea din cele pe care le vom experimenta pe deplin abia în lumea cerească. Prin urmare, fără trăirea unei creşteri duhov­niceşti în această lume, omul nu poate ­aspira nici la desfătarea de dincolo. Şi putem observa acest ­lucru ilustrat în vieţile sfinţilor, în faptele cărora lucesc reflexele Împărăţiei cereşti.

Departe de a fi o chestiune de teologie academică, tema de mai sus e una de subzistenţă, aş zice, şi de extremă actualitate, întrucât şi omul din afara uşilor Bisericii se află în alergare disperată după o expe­rienţă nemijlocită a realităţii, prin care să simtă împlinire personală, chiar dacă de cele mai multe ori îşi caută experienţele în zonele inferioare ale exis­tenţei. Din această pricină, o misiune a Bisericii după criteriile Sfinţilor Părinţi se poate întâlni salutar cu nevoia de experienţă a omului actual şi în special a tinerilor, mai ales că civilizaţia de consum, în afara vidului ascuns sub nesfârşite ambalaje multicolore, nu are ce oferi tinerei generaţii. Totuşi, foarte puţini se vor lăsa convinşi de promisiunea unei experienţe/răsplăţi ce se va întâmpla abia dincolo. Însă, cu siguranţă, toţi vor primi provocarea unei expe­rienţe aici şi acum - aşa cum de fapt şi este viaţa în Hristos -, trebuie numai să fie aflat canalul potrivit de transmitere a acestei experienţe.

Desigur că, înainte de toate, viaţa în Hristos reprezintă o uriaşă provocare pentru noi, cei care ne aflăm în sânul Bisericii, întrucât esenţa vieţii eclesiale e de fapt chiar aceasta: să nu ne limităm la discursuri şi să nu ne propunem experienţa harului dumnezeiesc şi prietenia cu Hristos abia în Împărăţie. Căci zice acelaşi Sfânt Nicolae: „Cei care n-au făcut acest lucru înaintea plecării din lumea aceasta, unii ca aceia n-au nici o legătură cu viaţa veşnică; mărturie sunt cele cinci fecioare nebune şi bărbatul chemat la nuntă, caunii care nu şi-au putut câştiga nici untdelemn în candele, nici haină de nuntă”.

(Ziarul Lumina)