Discursul urii sau al ispitirii?

Cineva care nu a aflat răgaz să se aplece măcar asupra primelor trei capitole din Cartea Facerii nu va înţelege un lucru esenţial al vieţii, anume că ea nu e un marş linear, ci o cale presărată cu multe momente neprevăzute şi chiar cu ispite. Iar din această pricină e foarte probabil să ajungă victima perfectă a manipulărilor sau a propriilor iluzii cu privire la viaţa socială, induse, desigur, prin propaganda neadormitului duh lumesc. Toate înşelările în care cade omul încep prin acceptarea răstălmăcirii sfatului bun, ba chiar prin aruncarea asupra lui a unei umbre negative, potrivit acelei pilde primordiale: „Nu, nu veţi muri!... Ci veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (cf. Facerea3, 4-5). De aici încep toate amăgirile şi apoi conflictele personale şi sociale.

Aşadar, ispitirea reprezintă un atac străin şi bine ţintit asupra cugetării omului cu scopul de a-l deturna de la modul firesc de a gândi şi de a fi, şi de a-l duce în rătă­cire, ca astfel să fie uşor de dominat. Privind lucrurile prin prisma civilizaţiei moderne, s-ar putea spune că ispitirea primordială coincide în fapt cu prima manipulare din istoria omenirii, iar toate tehnicile şi actele de manipulare următoare păstrează fără excepţie aceeaşi formulă, până astăzi. Acest lucru se vede, spre pildă, din felul în care se manifestă acei actori care-şi dispută deţinerea frâielor lumii. Discursurile lor nu sunt deloc naive, ci, chiar şi atunci când par spontane, sunt atent alcătuite şi merg, fără excepţie, după modelul inversării, inventat de şarpe. Astfel, toată intenţionalitatea politicii şi economiei actuale se rezumă la dorinţa de putere şi de stăpânire. Pe aceste două mari patimi înrudite se clădeşte tot eşafodajul ierarhiei societăţii profane de astăzi. Şi, de aceea, puterea pentru a fi menţinută trebuie să fie susţinută neapărat de un discurs ideologic.

Astăzi ne aflăm într-o perioadă de maximă ascensiune a acestui tip de discurs, legitimat a fi unul progresist. Iar unul dintre elementele sale esenţiale este aşa-numitul discurs al urii, atitudine de care sunt acuzaţi în special creştinii, nu numai de activişti izolaţi, ci chiar şi de anumiţi actori politici, aserviţi noii ideologii. Numai că realitatea este un pic diferită: cei ce îi acuză de discurs al urii pe creştini şi pe cei ce au alte orientări decât ideologii de serviciu ai lumii sunt în fapt cei ce promovează ura. Şi în această manipulare grosolană distingem aceeaşi schemă a ispitirii primordiale. Iar dacă pentru unii recursul la teologie pare prea complicat, se mai poate identifica aici o reiterare, desigur sub altă formă, a luptei de clasă, promovată de activiştii comunişti din secolul XX. Însă mijloacele neomarxismu­lui sunt mai subversive decât cele ale comunismului, iar obiectivul, cu mult mai vătămător. Comunismul şi-a propus impunerea unei obedienţe politice necon­di­ţi­onate, în vreme ce neomarxismul intenţionează înstăpânirea unei depravări morale ca mod de viaţă. Dacă în primul caz alterarea conştiinţei putea fi doar superficială, în al doilea, intenţia este aceea de a distruge în mod iremediabil sufletul persoanei.

După cum se vede discursul urii se înfăţişează ca un mijloc prin care se inversează realitatea în detrimentul creştinilor: ura celor ce acuză este mascată prin atribuirea ei celorlalţi. Iar pentru a se impune, această acuză absurdă se bazează pe două stratageme: este promovată sistematic prin activişti şi, a doua, se adresează acelei mase ce nu mai poate face apel la raţiune. De ce? Întrucât nu sesizează faptul simplu că, prin definiţie, creştinul e străin de ură. Porunca lui Hristos îl opreşte de la a urî vreun om. Iar că realitatea e cu totul dimpotrivă o dovedesc organisme interna­ţionale precum „Open Doors” care, adunând date din întreaga lume, arată statistic faptul că grupul cel mai persecutat de pe planetă e constituit din creştini! Prin urmare, tot constructul discursului urii reprezintă o ispitire a socie­tăţii după modelul celei primordiale care, odată pus în practică, poate deveni o pârghie în stare să răstoarne cultura creştină a lumii ce s-a clădit cu jertfe timp de 2.000 de ani.

În final, de ce atragem atenţia asupra acestor lucruri? Nicidecum pentru a ne apăra. Hristos Însuşi a fost prigonit de oameni pe pământ, iar creştinii la rândul lor au fost prigoniţi şi defăimaţi încă de la întemeierea Bisericii. Aşadar, nu urmărim vreo apologie, ci doar descoperirea adevărului la care trebuie să aibă acces tot omul - iar aici intră inclusiv profilaxia copiilor -, şi apoi cinstirea lui Dumnezeu, care este Însuşi Adevărul.

(Ziarul Lumina)