De ce îi îngăduie Dumnezeu pe cei răi

„În vremea aceea Iisus a intrat în casă, iar ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămureşte-ne nouă pilda cu neghina din ţarină. El, răspunzând, le-a zis: Cel ce seamănă sămânţa cea bună este Fiul Omului; Ţarina este lumea, sămânţa cea bună sunt fiii Împărăţiei, iar neghina sunt fiii celui-rău. Duşmanul care a semănat-o este diavolul, secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Şi, după cum se alege neghina şi se arde în foc, aşa va fi la sfârşitul veacului: Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, care vor culege din Împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă.” (Matei 13, 36-43)

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia V, II, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (1987), vol. 21, p. 70

„(...) ajungând desăvârşiţi şi strălucitori, prin viaţa voastră virtuoasă, să fiţi neprihăniţi şi curaţi, să fiţi fii neîntinaţi ai lui Dumnezeu şi să vă arătaţi ca nişte luminători în lume, având în voi cuvântul vieţii, spre lauda mea în ziua lui Hristos, pentru ca numai cu arătarea voastră să fiţi de folos celor cu care vă întâlniţi, iar cei care stau de vorbă cu voi să se împărtăşească din vieţuirea voastră curată şi din mireasma voastră duhovnicească. După cum întovărăşirea cu cei răi vatămă de obicei pe cei ce se amestecă cu ei, precum spune şi preafericitul Pavel: Vorbele rele strică obiceiurile bune (I Corinteni 15, 33), tot aşa şi întovă­răşirea cu cei buni foloseşte ne­spus de mult celor care se apropie de ei. Asta e pricina că Stăpânul nostru cel iubitor de oameni a îngăduit să se amestece cei buni cu cei răi, ca să câştige cei răi ceva din această întovărăşire şi să nu rămână mereu în răutatea lor, ci, având mereu sub ochi pilda acelora, să culeagă ceva din această întovărăşire. Atât de mare putere are virtutea, că este respectată şi mult lăudată chiar de cei care nu o practică; tot aşa şi cu păcatul; îl osândesc necontenit chiar cei ce-l săvârşesc. Atât de evident şi de lămurit este lucrul acesta, că n-ai să găseşti repede pe cineva care să se laude cu păcatul; şi ceea ce-i mai minunat este că adeseori îl osândesc cu cuvântul şi caută să ascundă de oameni ceea ce săvâr­şesc cu fapta. Şi acesta este un semn al iubirii de oameni a lui Dumnezeu făcut cu neamul omenesc, că a pus în fiecare dintre noi conştiinţa, judecător drept, care ştie precis ce este binele şi ce este răul. Conştiinţa mai cu seamă ne ia orice cuvânt de apărare; pentru că noi nu cădem în păcate din neştiinţă, ci din trândăvia sufletului şi a nepăsării faţă de virtute.”

(Pr. Narcis Stupcanu, Ziarul Lumina)