Armonia creaţiei, dovadă a înţelepciunii dumnezeieşti

În Antichitatea greacă au trăit mulţi filozofi a căror preocupare s-a îndreptat către explicarea fenomenelor naturii şi a modului în care funcţionează universul. Împreună cu păreri uneori îndrăzneţe şi avansate pentru perioada respectivă s-au regăsit şi o serie de ipoteze curioase sau de-a dreptul naive. Abia odată cu scrierile lui Platon, Aristotel şi ale filozofilor stoici a început să fie creionată ideea unui univers în care fiecare făptură are rostul ei, univers care a fost creat de divinitate cu un scop precis, idee reluată şi amplificată de scrierile patristice, în special de Sfântul Vasile cel Mare.

În Omiliile la Hexaemeron, Sfântul Vasile cel Mare creionează în detaliu cum a fost creat universul. Spre deosebire de filozofia greacă a vremii care susţinea că lumea a fost creată din o materie preexistentă, scrierile patristice insistă asupra faptului că lumea a apărut numai din voinţa lui Dumnezeu, fără a fi creată dintr-o substanţă anterioară. Lumea creată de Dumnezeu „din nimic” a reprezentat o idee fundamental creştină, care a schimbat total paradigma existentă la vremea respectivă. Însă Părinţii Bisericii nu s-au oprit aici. Mergând pe linia trasată de filozofia stoică, ai cărei reprezentanţi susţineau că fiecare făptură din acest univers are la bază o raţiune de a fi, un scop pentru care există, au preluat această concepţie foarte avansată de la vremea respectivă şi au adâncit-o duhovniceşte. Astfel, a apărut dogma creştină legată de „raţiunile creaţiei”, dezvoltată la maxima ei valoare de Sfinţii Maxim Mărturisitorul şi Grigorie Palama. Însă, un alt aspect care a rezultat din această viziune creştină asupra creaţiei a fost cea legată de armonia elementelor universului. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare afirma că: „De pildă, pământul, care este uscat şi rece, se uneşte cu apa datorită înrudirii cu răceala, dar prin apă se uneşte şi cu aerul; apa, aşezată între cele două, cuprinde cu cele două elemente ale sale, ca prin două mâini, elementele înrudite: răceala pământului şi umiditatea aerului; aerul, la rândul său, prin poziţia sa de la mijloc, face pace prin elementele în luptă – între apă şi foc – fiind unit cu apa prin umezeală, iar cu focul prin căldură. Focul, care prin natura sa este cald şi uscat, se uneşte prin căldură cu aerul, iar prin uscăciune se întoarce iarăşi la comuniunea cu pământul. Şi aşa se fac un cerc şi o horă armonioasă, toate de acord şi în înţelegere unele cu altele. Mai ales acestei armonii i se potriveşte de minune şi numirea de element” (Sf. Vasile cel Mare, „Omilia a IV-a la Hexameron”, V, în: Scrieri I (Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, 17), trad., introd., note şi indici de pr. D. Fecioru, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 116). De asemenea, o altă idee fundamentală desprinsă din dogma creştină despre crearea lumii este ceea ce în special literatura ascetică a denumit contemplarea lui Dumnezeu prin intermediul raţiunilor creaţiei.

«Măriţi pe Domnul împreună cu mine!»

Sfântul Vasile cel Mare a fost permanent preocupat ca filozofia păgână să nu înţeleagă greşit această contemplare a lui Dumnezeu prin raţiunile creaţiei. În păgânism, mulţi filozofi au căzut în panteism, nereuşind să exprime clar ideea că universul este creat, în timp ce Dumnezeu este necreat. De-abia odată cu secolul al VII-lea, prin scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, toată această problemă va fi închisă definitiv. Însă Sfântul Vasile cel Mare este primul care afirmă clar că raţiunile creaţiei ne descoperă lucrarea lui Dumnezeu în interiorul universului, însă nu se confundă cu Persoana Lui. Iată un pasaj semnificativ:„«Măriţi pe Domnul împreună cu mine!» (Psalmi 33, 3). [...] Măreşte pe Domnul cel care rabdă încercările pentru buna credinţă cu mintea trează, cu gând înalt şi slobod. Mai măreşte apoi pe Domnul cel care priveşte cu suflet mare şi cu gânduri adânci măreţiile creaţiei, ca din măreţia şi frumuseţea creaturilor să contemple pe Creatorul lor. Cu cât vei căuta să adânceşti mai mult raţiunile pentru care au fost făcute existenţele şi raţiunile după care se conduc, cu atât mai mult vei contempla măreţia Domnului; şi, pe cât îţi va sta în putinţă, vei mări pe Domnul (s.n.)” (Sf. Vasile cel Mare, „Omilia la Psalmul XXXVI”, III, în: Scrieri I, pp. 265-266). Aşadar, contemplarea raţiunilor fiecărei fiinţe vii ne conduce cu mintea la Creator, la înţelepciunea, blândeţea, dragostea, priceperea Sa, însă acest fapt nu ne face panteişti. Nu confundăm creatura cu Creatorul, din contră, discernem şi mai bine faptul că Dumnezeu este ceva diferit faţă de creaţie, că rămâne tainic şi mai presus de toate, necreat atât în fiinţa, cât şi în lucrările Sale.

(Pr. Adrian Agachi, Ziarul Lumina)