Retorica discriminării

Societatea globală nu mai este deloc o ­perspectivă; de ceva vreme a devenit o realitate pe care o palpăm; e spaţiul cotidian în care ne mişcăm. Desigur, globalismul nu reprezintă o problemă, însă antrenează cu sine produse sociale alogene problematice; apoi le amplifică la scară planetară. Surpriza constă în faptul că multe dintre artefactele acestei noi etape a civilizaţiei umane, care au început să poposească şi pe la noi, sunt de o bizarerie deconcertantă. Surprinzătoare este şi tendinţa tot mai puţin discretă a factorului politic de a sprijini anumite manifestări ce intră în conflict cu tradiţiile, cultura şi religia unui spaţiu concret. Comportamente imorale pe care istoria le-a verificat şi a constatat că sunt blasfemiatoare pentru credinţa în Dumnezeu şi de aceea degenerative pentru om se bucură astăzi de suportul declarat al unor actori politici pasageri. Observaţia vizează discursurile recente ale unor astfel de actori în favoarea nondiscriminării persoanelor LGBT, ba chiar şi a promovării unui soi ciudat de popularizare socială a acestora. Însă astfel de lozinci produse în laboratoarele marxismului ateu, care şi-a dovedit pe viu în secolul trecut caracterul său antiuman, conţin un fals uriaş şi o agresiune necinstită. Falsul este acela că nici unul dintre oamenii normali nu s-a gândit vreodată să discrimineze pe cineva. Nu stă în psihologia omului aşezat, a omului ancorat în tradiţii milenare să-l spioneze pe un altul şi apoi să-l discrimineze. Cultura şi ci­vi­li­zaţia umană în diacronicitatea ei dau mărturie suficientă în acest sens. În realitate lucrurile stau cu totul dimpotrivă. Ceilalţi – în cazul nostru adepţii LGBT – sunt cei care discriminează şi se autodiscriminează. Cum aşa? Privind realitatea, te poţi convinge îndată. Dacă vom limpezi terminologia alunecoasă de tip neomarxist, vom vedea că temutul cuvânt „discriminare” nu înseamnă altceva decât „a deosebi”, „a distinge” (vezi etimologia cuvântului!). Dar, fără a opera cu distincţii, limbajul omului îşi pierde capacitatea de a transmite vreun sens, iar în viaţă se instalează confuzia şi anarhia. Însă nu doar semni­ficaţia termenului pledează pentru afir­maţia de mai sus, ci şi realitatea faptică. Cei care s-au deosebit – adică discriminat! – de ceilalţi sunt tocmai, da, LGBT-iştii, care au proclamat la un moment dat că „noi suntem altfel, deosebiţi de voi”. Oare nu s-au denumit ei înşişi LGBT?! Iată, aşadar, originea şi procesul afirmării discriminării, afişată acum drept o mare şi intangibilă sperietoare. Acesta e motivul pentru care toate discursurile de această factură ideologică au neapărată nevoie de o retorică filosofică pentru a se susţine. Adică, adepţii confuziei exploatează deturnarea sensului propriu al cuvintelor, dar şi a realităţii vieţii, pe premisa că marea masă oricum nu pricepe nimic! La aceasta mai putem adăuga şi sedarea populaţiei prin droguri tehnologice şi vom avea schiţat cadrul specific de manifestare al ideologiei extincţiei, în care discriminarea ocupă o poziţie centrală, dacă nu chiar una idolatră. În acest sens se încearcă consfinţirea discriminării ca un fel de termen sacru într-o nouă „religie”, pe care putem s-o identificăm drept „religia corectitudinii politice”, ce doreşte să-şi aşeze tronul peste toate gândurile şi simţirile oamenilor şi pretinde supunere universală necon­diţionată.

Iar în ceea ce priveşte agresiunea amintită, lucrurile stau astfel: prin pledoariile non-discriminare din spaţiul social se loveşte indirect, – dar nu mai puţin ţintit, precum în jocul de biliard, – mai cu seamă în familie şi în Biserică, întrucât în numele unei toleranţe lipsite de obiect se propagă comportamente păcătoase distructive, care se ştie că atentează direct la fundamentul familiei creştine, al educaţiei sănătoase a copiilor şi al învăţăturilor mântuitoare ale Bisericii.

Şi iată în concluzie cum prin anumite lovituri viclene, diverşi exponenţi politici nu doar discriminează, ci agresează instituţiile fundamentale ale poporului român: Biserica şi familia în numele nondiscriminării! De aceea şi Biserica răspunde, în mod firesc, prin afirmarea adevărului. Iar acest gest e bine să se ştie că aduce mult folos tuturor: şi poporului credincios, şi celor ce discriminează, şi celor ce deţin vreo funcţie în stăpânirea vremelnică a acestei lumi, pentru că doar adevărul are puterea de a-i face pe oameni liberi (cf. Ioan 8, 32), liberându-i pe unii din ignoranţă, pe alţii de păcat, iar pe alţii de idolatria corectitudinii politice.

(Sursa: Ziarul Lumina)