Cum să ne trăim viaţa ca pe o poveste frumoasă

Orice carte bună, fiecare film care, odată vizionat, ne-a impresionat adânc spun o poveste coerentă de viaţă. Povestea clasică are o desfă­şurare limpede: un început, un cuprins şi un sfârşit mai mult sau mai puţin fericit. Idealul clasic al unei vieţi fericite presupunea aceeaşi coerenţă. Pe de o parte, în raport cu idealul pe care fiinţa umană şi l-a fixat. Pe de alta, coerenţa omului cu sine concretizată ca efort permanent de a evita acele gânduri, sentimente, impulsuri, acte care i-ar putea zădărnici idealul de viaţă pe care şi l-a ales. În domeniul spiritual (etic şi religios), coerenţa este o valoare şi o condiţie absolut necesară. Filosoful Alasdair MacIntyre numeşte scenariul unei vieţi morale „unitatea narativă a vieţii”.

În realitatea de zi cu zi, întâlnim conflictul permanent dintre idealul nostru de viaţă şi de personalitate şi multitudinea situa­ţiilor în care îl contrazicem flagrant. Ne place să credem despre noi înşine că acţionăm drept, că rostim întotdeauna adevărul, că suntem empatici cu ceilalţi şi ne surprindem de prea multe ori comiţând mici acte de nedreptate, rostind jumătăţi de adevăr, fiind obtuzi la suferinţa şi nevoile celui de lângă noi. Psihanaliştii freudieni şi jungieni au căutat răspuns la întrebarea „de ce oamenii buni săvârşesc fapte rele?” De ce nu trăim continuu conform valorilor pe care le afişăm?

Specialistul în psihologie analitică James Hollis susţine că „psihicul omenesc nu este un tot unitar sau unificat, aşa cum îi place eului să creadă, ci este diversificat, complex şi divizat... mereu divizat”. În opinia sa, putem vorbi de „euri fragmentare”, de „sisteme de energie fracţionale, care au capacitatea de a acţiona independent de intenţia noastră conşti­entă”. Ele sunt aspecte ale psihicului care „ne fac să nu ne simţim în largul nostru cu noi înşine”. Carl Gustav Jung le desemnează prin termenul de „umbră”. Domeniul de acţiune al „umbrei” este extrem de extins: ea poate afecta relaţiile interpersonale, viaţa socială şi chiar domeniul politicii. Aceste complexe sau euri întunecate vin din trecutul nostru, în mod ereditar. Psiha­naliştii vorbesc despre 4 caracteristici ale „umbrei”: se manifestă la nivelul inconştientului uman; o proiectăm asupra altora; umbra submină nivelul conştiinţei, preluând uneori controlul asupra întregii perso­nalităţi umane; dacă o conştien­tizăm, nivelul conştiin­ţei noastre se lărgeşte. Umbra contrazice activ eul ideal pe care ni l-am construit şi despre care ne place să credem că ne reprezintă adevărata personalitate.

Conştientizarea negativităţii din noi presupune ca mai întâi să acceptăm că avem şi o latură negativă a personalităţii

De regulă proiectăm propria umbră asupra oamenilor care trăiesc în proximitatea noastră sau chiar la nivelul societăţii, în ansamblul ei: ceilalţi sunt vinovaţi pentru insatisfacţiile noastre, pentru eşecul nostru existenţial. Sau preferăm să ignorăm partea întunecată din noi, pentru a ne proteja eul. Ambele soluţii nu rezolvă însă problema, ci o agravează: ajungem să întreţinem relaţii conflictuale atât cu semenii, cât şi cu noi înşine. De aceea Jung remarca: „Umbra este o problemă morală care reprezintă o provocare la adresa întregii personalităţi a eului, căci nimeni nu poate să realizeze Umbra fără o risipă considerabilă de decizie morală, odată ce la această realizare este vorba de a recunoaşte că aspectele sumbre ale personalităţii există cu adevărat”. A ne realiza „umbra” înseamnă să ne vindecăm de ea. Cum? Devenind conştienţi de existenţa ei în noi. Conştientizarea negativităţii din noi presupune ca mai întâi să acceptăm că avem şi o latură negativă a personalităţii. Acceptarea „umbrei” devine o problemă morală în sensul că ne modifică imaginea de sine, arătându-ne că în realitate suntem mai puţin buni şi virtuoşi decât ne place să credem. Acceptare înseamnă şi să ne iertăm pe noi înşine pentru acele defecte de personalitate care ne contrazic idealul şi valorile pe care am ales să le urmăm. A nu ne ierta - scrie Hoolis -, a fi copleşiţi de vinovăţie „este o formă de trufie, de inflaţie morală”.

Noi, creştinii, trăim zi de zi această sfâşiere între idealul nostru de viaţă şi impulsurile contrare care ameninţă să ne înstrăineze de la ţintă. Domnul nostru Iisus Hristos a descris memorabil această stare de scindare lăuntrică: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Matei, 26, 41). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „Căci ştim că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc” (Rom. 14-15). Spre deosebire de psihanaliză (tributară unei viziuni strict antropologiste), Biserica, prin Taina Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Euharistii, îl ajută pe credincios să conştientizeze partea negativă a propriei personalităţi, dar îl şi tămăduieşte, punându-l în legătură cu energiile dumnezeieşti, necreate. (Sursa: Ziarul Lumina)