Cu Hristos începe explicarea omului şi explicarea lumii

Limitele cunoaşterii umane sunt cu fiecare zi depăşite. Pentru că truda cercetătorilor spre o înţelegere mai clară şi unitară a Cosmosului pare a nu obosi nicicum. În persoana profesorului Andrei Dorobanţu, cercetătorul de la Institutul de Fizică Atomică este dublat de un om cu convingeri şi credinţă greu de clintit. Dialogul cu domnia sa despre expansiunea Universului şi despre noul început pentru om şi întreaga făptură inaugurat de Învierea lui Hristos descoperă câteva din marile taine ale lumii în care trăim.

Domnule profesor, întorcându-ne cu mintea înapoi în timp la naşterea Universului, la momentul acela 0, al începutului, ajungem la ceea ce fizicienii numesc zidul lui Planck 10-43 secunde. Dincolo de acest timp nu mai putem merge. Puteţi încerca o paralelă între efervescenţa începutului creaţiei şi explozia de viaţă pe care o aduce Învierea Mântuitorului Hristos?

Înainte de a încerca să răspund aş vrea să spun un lucru. Nu am putut niciodată să accept a căuta în ştiinţă în general, în fizică în special, „dovezi” (directe sau indirecte) ale existenţei lui Dumnezeu. Uneori am trecut peste întrebare, alteori am refuzat direct, dezamăgind pe cel care, avântat, îmi cerea acest lucru. De ce? Pentru că Dumnezeu, în manifestarea Sa, Se află într-o altă lume, la care noi nu avem acces. Şi nu-L putem - şi nici nu trebuie! - (să încercăm măcar) să-L coborâm la nivelul minţii şi puterilor noastre limitate. Ce să fac? Să-L invoc pentru a găsi explicaţii (trecătoare de altfel) la lucruri pe care nu reuşesc (încă) să le înţeleg? Dumnezeu la care aş putea ajunge sau despre care aş putea vorbi astfel nu este cel Adevărat, al credinţei mele (dacă o am - căci dacă nu o am pot vorbi în orice fel şi despre orice, totul neavând oricum nici o valoare). Dumnezeul „dovezilor ştiinţifice” este doar un... „Dumnezeu al golurilor”, God of the gaps, după cum l-a numit un teolog din secolul al XIX-lea, Henry Drummond. Sunt vorbe extraordinare spuse de el în cartea sa „The Ascent of Man” (Ascensiunea Omului - 1894): „Există minţi respectuoase care fără încetare caută în toate domeniile naturii şi în cărţile ştiinţei pentru a găsi goluri - goluri pe care le vor umple cu Dumnezeu. Ca şi cum Dumnezeu ar fi trăit în goluri. Ce ima­gine a naturii sau a adevărului este cea pe care ne-o pot da ei, al căror interes în ştiinţă este nu ceea ce aceasta poate explica, ci ceea ce nu poate, a căror căutare este ignoranţa, şi nu cu­noaş­terea...?” De aceea voi încerca în continuare doar să găsesc asemănări, paralele uneori, între mari momente al Creaţiei şi momente la fel de mari, dar din creaţia fizicii, care înseamnă modul în care ea reuşeşte să aducă înţelesuri din ce în ce mai exacte, care să ne apropie, greu şi oricât de puţin, de marile înţelegeri pe care le dorim şi, unii dintre noi cel puţin, le aşteptăm. Şi dacă un cititor va spune că toate acestea nu sunt decât nişte simple coincidenţe, nu-i nimic. Sau tot este un câştig. Pentru că, aşa cum spune Einstein, „coincidenţa este felul în care Dumnezeu a ales să rămână anonim”...

Anul trecut a fost organizată, la invitaţia a două mari (şi istorice!) institute de cercetare, Institutul de Fizică Atomică şi Institutul Naţional de Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”, şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, prima întâlnire „Dialogurile cunoaş­terii”. S-a discutat despre cele două „scenarii” ale naşterii Universului, cel biblic şi cel al fizicii. Există atâtea asemănări vizibile între ele şi nu există contradicţii, să le spun, serioase (având oricum în vedere că limbajul din Cartea Facerii este unul evident metaforic!). Dar mai sunt câteva lucruri extrem de interesante. În primul rând, „ordinea” din Creaţie este regăsită în ordinea din cosmogonia Big Bang: întâi sunt create timpul şi spaţiul (Cerurile şi Pământul), apoi lumina. Universul, aşa cum ni-l oferă fizica, nu se naşte în spaţiu şi în timp, ci odată cu ele. Şi cu el se nasc şi legile sale. Şi tot la Big Bang apar primele particule elementare. Apoi, ca o plutire, apare în Univers Câmpul Higgs. Purtat de o particulă căreia i se spune şi „Particula lui Dumnezeu”, care a dat tuturor celorlalte particule o nouă calitate - masa. Făcând posibilă existenţa a tot ce există material astăzi. În al doilea rând, frontiera pe care o marchează tăria pe care a numit-o Cer şi a făcut-o separând apele cele de dedesubt de cele de deasupra. Apele deasupra cărora „Se purta” Duhul lui Dumnezeu. Ape sunt şi sus şi jos - dar legile la care se supun sunt diferite. Ce rămâne? Cele ce a făcut Dumnezeu „deasupra crugului ceresc”, unde „a zidit biserica”.

 

Apoi din această forţă s-a desprins gravitaţia, apoi încă o forţă, numită „tare”, care ţine la un loc protonii şi neutronii din nucleele atomice din care se clădeşte tot ce numim noi materie. Apoi are loc un alt moment cu totul special. O... „zvâcnire” a Universului, a cărui rază creşte dintr-odată de la dimensiunea unui proton dincolo de limitele Sistemului Solar de astăzi: inflaţia.

Avem acum două forţe şi încă una, forţa electroslabă, în care sunt ţinute împreună forţa „slabă” (cea care face ca particulele instabile să se dezintegreze) şi cea electromagnetică, prin care avem lumina şi aproape tot ce înseamnă comunicare între enti­tăţile care, din ce în ce mai multe, populează spaţiul. Cele două se despart şi ele, când Universul are vârsta de câteva trilionimi de secundă. Suntem în epoca pe care, într-o oarecare măsură, o putem recrea în LHC, uriaşul accelerator de particule de la CERN, Geneva, cel mai puternic construit vreodată. După aceea se formează straniile particule numite quarci, din care se „adună” protonii şi neutronii, se eliberează neutrinii, care aproape nu au masă, materia şi antimateria. În echilibru şi cantităţi aproape egale până la limita primelor 10 secunde.

A fost, cum spuneţi, o explozie de viaţă cosmică. Şi continuând să privim şi la Cartea Facerii, şi la cea a fizicii şi ajungând la cele două momente fundamentale pentru existenţa noastră lumească, Naşterea şi Învierea Mântuitorului, se reia, cum spuneţi dumneavoastră, „efervescenţa începutului creaţiei”. Doar că acum este altceva. Acum explozia cea mare se petrece şi în sufletele şi minţile noastre, căci acum Dumnezeu are cui să arate „cele nearătate şi ascunse ale înţelep­ciunii Sale” şi „calea pe care va merge”.

Dar cu adevărat frumos a spus părintele Arsenie Boca privind Întruparea lui Dumnezeu între oameni: „Aceasta e proporţia cosmică a Naşterii Domnului. De aceea azi se despică istoria omenirii în două şi se începe cu «unu» numărarea timpului în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului şi spre sfârşitul lui. Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte istoria între început şi sfârşit. De altfel, întruparea Mântuitorului e fapt absolut istoric, dătător de sens istoriei, iar începutul şi sfârşitul creaţiei numai Dumnezeu le ştie. Lumea şi veacurile sunt un interval al existenţei, învăluit în eternitate. Limitele de atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul şi sfârşitul, nu mai sunt în ştiinţa omului... Cu Iisus se naşte şi explicaţia omului, şi explicaţia lumii”.

Filosoful francez Jean Guitton spune în cartea sa „Dumnezeu şi ştiinţa” că, la jumătatea secolului trecut, Einstein, obsedat de ideea că Universul şi realitatea sunt cognoscibile, s-a înşelat. Realitatea ultimă, ne-o demonstrează fizica cuantică, nu este cognoscibilă. Ce voia să demonstreze Einstein cu Teoria Relativităţii şi unde s-a înşelat?

Aproape imediat după publicarea celor două Teorii ale Relativităţii ale lui Einstein (RS, Relativitatea Specială-1905 şi RG, Relativitatea Generală-1917) a devenit o... modă să se încerce a se demonstra că Einstein a greşit. Ceea ce nu ar fi neapărat un păcat, pentru că odată ce fizica furnizează o teorie, un model, o imagine dublată de o (încercare de) explicaţie a naturii, devine datorie pentru fizicieni să caute puncte slabe, explicaţii alternative, greşeli chiar, ceea ce este OK atâta vreme cât scopul este de a verifica şi, dacă este cazul, de a confirma noile înţelegeri şi explicaţii. În fond, nu există în cadrul procedurii de canonizare a Bisericii Catolice un „avocat al diavolului”, care tocmai lucrul acesta îl caută, să identifice orice greşeli, căderi... orice ar putea demonstra că posibilul viitor sfânt nu merită acest statut? Totuşi, pentru a face un asemenea lucru există o condiţie iniţială absolut necesară: să ştii despre ce vorbeşti. Aşa cum trebuie să ştii foarte bine viaţa unui posibil sfânt, tot aşa trebuie să fi studiat (nu doar citit) şi să înţelegi cel puţin esenţa respectivei opere, teorii, model. Iar, ca şi Mecanica Cuantică (MC), Teoriile Re­la­tivităţii nu oferă o lectură uşoară. Dumneavoastră, pornind de la un bestseller absolut (peste un milion de exemplare vândute!), cartea „Dumnezeu şi Ştiinţa”, puneţi o întrebare - unde s-a înşelat Einstein în cele două dintre marile lui contribuţii la fizică. Prima: invocarea MC pentru a afirma că lumea nu poate fi cunoscută, iar a doua: ce voia Einstein să demonstreze şi în RS şi RG şi, pe de altă parte, că Jean Guitton (filosof, cu solide cunoştinţe ştiinţifice), şi fraţii Grişca şi Igor Bogdanov, matematicieni, ar fi considerat că Einstein a greşit.

 

Einstein a fost primul care a realizat că ideea lui Planck, a cuan­telor de energie, din 1900, impune refaceri fundamentale în toată fizica. Ceea ce a şi făcut în primul dintre cele patru articole din „anul mirabil” 1905, afirmând că acţiunea luminii (privită atunci cam de toată lumea ca o undă) se face prin intermediul unor particule - fotonii. Astfel a putut explica efectul fotoelectric (emiterea de electroni dintr-un metal iradiat cu lumină) şi... a luat Nobelul în 1921, anul în care publica şi articolul în care „lansa” Teoria Relativităţii Speciale. Pentru el, fotonul, cuanta de lumină, însemna realitatea.

RS „lucrează” în lumea subatomică şi poate descrie toate fenomenele fizice, cu excepţia gravitaţiei. Pentru a o explica pe aceasta a fost făcută RG. Domeniul ei de aplicaţie - Cosmosul. Einstein nu s-a oprit în 1905. În 1907 începe această nouă construcţie, una copleşitoare, poate cea mai complexă construcţie a minţii omeneşti. Relativitatea sa generală putea descrie şi înţelege cea de a treia lume, lumea marilor structuri cosmice. A publicat-o peste 10 ani, în 1916. Cele două au dus la dispariţia spaţiului şi timpului absolut şi la „integrarea” lor într-un singur concept – spaţiutimpul (SPT).

 

În RS şi în RG apar, ca şi în MC, cum să le spun, „aspecte” contraintuitive, pe care adică nu le putem uşor pune în legătură cu imagini şi/sau situaţii din viaţa noastră de toate zilele. De la dilatarea timpului şi contracţia spaţiului până la existenţa unei viteze limită în Univers, c, viteza luminii; de la caracterul relativ al simultaneităţii (două evenimente simultane pentru mine nu sunt neapărat la fel şi pentru alt­cineva) până la echivalenţa energiei cu masa, care a făcut celebră formula E=mc2 şi faptul că în Univers gravitaţia se propagă cu aceeaşi viteză cu a luminii.

Şi lor li se adaugă alte lucruri, aproape scandaloase pentru bunul simţ: precesia orbitelor planetelor, „îndoirea” razelor de lumină în vecinătatea corpurilor grele, antrenarea SPT de corpurile care se rotesc şi, în fine, expansiunea Universului, cu observaţia că zonele sale îndepărtate se îndepărtează de noi cu viteze mai mari decât viteza luminii (ceea ce nu încalcă principiul lui „c” ca viteză limită în Univers, deoarece acesta se referă la viteza de deplasare a corpurilor materiale).

Şi acum m-aş opri şi v-aş întreba: cum vi se pare această lume? Poate sau nu să fie cunoscută? Ce este şi cum să privim noi, oamenii obişnuiţi (care, în fond, suntem cei care contează!), realitatea? Şi mai ales: care realitate? Noi trăim, cum spuneam, la intersecţia celor trei lumi, dar fiecare dintre ele are legile sale - realitatea sa. Se „potrivesc” doar pe frontiere, dar sunt diferite. Realitatea cuantică nu funcţio­nează după aceleaşi reguli ca şi cea a corpului nostru, de exemplu, şi nici aceasta cu realitatea din vecinătatea unei găuri negre. Este cognoscibilă realitatea corpului omenesc? Evident că da (în limita cunoştinţelor şi înţelegerii noastre actuale). Dar lumea dinăuntrul unui atom? Da, dacă folosesc limbajul cuantic, nu, dacă gândesc în limbajul lumii macroscopice. Şi atunci?

 

De aceea nu aş vrea să comentez referirile la Einstein din cartea „Dumnezeu şi Ştiinţa”, apărută în Franţa (1991). Îmi aduc aminte ziua când preotul Ioan Buga a venit cu ea la părintele Galeriu rugându-l să scrie prefaţa la traducerea pe care o făcuse după această carte a lui Jean Guitton şi a fraţilor Igor şi Grişka Bogdanov (adulaţi de unii în Franţa şi foarte contestaţi de alţii, cel puţin la fel de mulţi). Am luat-o cu mine şi am citit-o (părintele Galeriu îmi ceruse să pregătim prefaţa împreună). Pe lângă vizibila superioritate a lui Jean Guitton faţă de cei doi matematicieni, am fost de la început frapat de folosirea aproape abuzivă a vocabularului fizicii, descoperirile ei şi mai ales personalitatea copleşitoare a lui Einstein pentru a sugera o trecere la... altceva, la un metarealism, la o nouă realitate, una spirituală, pe care poate o considerau mai potrivită pentru mentalitatea societăţii sfârşitului de secol XX.

Există o vorbă extraordinară a marelui mistic spaniol Miguel de Molinos (anii 1600): „Iubeşte-L pe Dumnezeu aşa cum este El, şi nu cum ţi-L prezintă şi formează imaginaţia ta”. Iar pentru a înţelege lucrarea Lui... cred că tot ce se întâmplă acum în fizică, şi mai ales zbuciumul luptei pentru înţelegere a marilor fizicieni, printre care Einstein este cu adevărat foarte sus, poate fi de folos...

Şi aş mai adăuga ceva. În ultimii mai bine de 20 de ani ai vieţii, Einstein a fost preocupat aproape de un singur gând: să formuleze o teorie care să unifice gravitaţia cu electromagnetismul. O singură teorie care să poată explica totul, de la întreaga zoologie a particulelor elementare până la copleşitoarea structură a Universului.

S-a vorbit mereu de „visul neîmplinit al lui Einstein”. Dar... visul acesta mai este visat şi astăzi - unificarea tuturor celor patru forţe. Sau, cum i se spune mai nou, „a Theory of Everything”, o teorie finală. O singură forţă care să facă şi să explice totul.

Probabil că avem atât de adânc şi de puternic imprimată în noi această nevoie de a ne... (re)uni cu sursa unică de unde totul a pornit, încât nimic nu ne poate opri în această cea mai mare căutare a fiinţei umane. Cei credincioşi ştiu. Ceilalţi, la un moment dat, vor afla.

 (Sursa: Ziarul Lumina)