Evanghelia „unei inimi neliniștite” (II)

Prima condiție pe care i‑o pune Hristos tânărului bogat pentru a intra în viața veșnică este păzirea poruncilor din Legea lui Moise. Domnul le enumeră pe cele referitoare la relația cu aproapele, sintetizate în porunca „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (v. 18‑19). Tânărul bogat nu numai că le știa, ci le și împlinise din copilărie. Evanghelistul Marcu ne aduce un detaliu generos vizavi de calitatea sufletească a tânărului – auzind Hristos răspunsul său sincer, l‑a privit „cu dragoste” (Marcu 10, 21). Nu era puțin lucru ca tânărul să fie împlinitor al poruncilor și, probabil, nici nu era formalist în observarea lor în viața cotidiană. Și totuși simțea că ceva îi lipsește. Intuia că încrederea pe care o puneau rabinii de la templu pe împlinirea Legii, ca o condiție suficientă pentru a sta înaintea lui Dumnezeu, nu este justificată. Legea trebuia să fie doar o cale sigură către Dumnezeul Cel Viu, dar nu putea fi nicidecum forța mântuitoare. Chiar dacă era inspirată, rămânea impersonală și incompletă, dacă nu era capabilă să‑l conducă pe om la viața veșnică, care este cunoașterea lui Dumnezeu (In. 17, 3).

 

Hristos îi dezvăluie tânărului ceea ce îi lipsea. Mai avea nevoie să‑și vândă avuțiile și să le împartă săracilor pentru a avea comoară în cer. Aceasta este condi­ția pe care i‑o pune Domnul pentru a fi desăvârșit și a‑I putea urma. Potențialul spiritual de care dădea dovadă îl recomanda pentru a intra în planul celor desăvârșiți. Observăm aici muta­ția calitativă pe care o sugerează Hristos – dacă mai întâi vorbește de păzirea poruncilor drept con­diție pentru a intra în viața veș­nică, acum vorbește de eliberarea de patima cea mai „apropiată” sufletului, drept condiție pentru a‑I fi discipol. Domnul arată aici înțelegerea calitativă a vieții duhovnicești pe două planuri succesive și, implicit, ne face o invitație permanentă la urcuș. Hristos nu a venit în lume ca să ne facă oameni morali, cumsecade sau corecți, prin împlinirea rigidă a poruncilor, ci a venit ca să ne ridice la o altă stare, care ne pune în proximitatea lui Dumnezeu – aceea de a deveni sfinți: „după Sfântul Care v‑a chemat pe voi… fiți sfinţi în toată petrecerea vieţii” (1 Pt. 1, 15). Acest lucru presupune schimbarea modului de a fi, prin împlinirea poruncilor, a modului de a gândi, prin asceza minții, dobândind mintea lui Hristos (1 Cor. 2, 16), și în cele din urmă ne conduce la sălășluirea lui Hristos în inima noastră. Acest lucru se întâmplă prin eliberarea de orice chingi care ne‑ar ține legați de condiția materială a lumii. De fapt, problema bogăției materiale este doar tangențială în această pericopă evanghelică. Credem că se poate lectura la modul generic, desemnând orice patimă care‑l face pe om să privească înspre materialitatea lumii în detrimentul primatului realității cerești.

 

Tânărul din Evanghelie se vede că nu a putut primi provocarea – curajul de a crede, a nădăjdui și a iubi. Căci inima neliniștită în dorința după Dumnezeu se manifestă, în aspectul său pozitiv, prin intermediul celor trei virtuți teologale, care reprezintă suportul său spiritual. În schimb, acesta preferă încrederea în resorturile sale materiale, care par să‑i asigure o viață comodă. Caracterul de actualitate al acestei întâmplări rezidă tocmai aici, în faptul că, se pare, în cultura postmodernă contemporană este tot mai puțin prezent elementul pozitiv al dorin­ței, în detrimentul celui negativ. A rămas golul lăsat de îdispariția lui DumnezeuÎ, nostalgia după prezența Sa în viața personală, dar a scăzut dorința, jindul după Dumnezeu. Iar cel din urmă este, de fapt, motorul care dinamizează viața noastră duhovnicească și avântul necesar pentru a de­păși greutățile vieții.

În acest context înțelegem și ultima parte a Evangheliei acestei duminici. Odată tânărul plecat întristat, Domnul pune un diagnostic dur: „cu greu va intra un bogat în Împărăția cerurilor”, chiar mai greu decât o cămilă prin urechile acului (v. 23‑24). Ucenicii deznădăjduiți, pentru ei și pentru ceilalți, căci în fiecare om locuiește câte un mic bogătaș, Îl vor întreba pe Hristos: „Dar cine poate să se mântuiască?” (v. 25). Răspunsul lui Hristos descoperă faptul că mântuirea este darul lui Dumnezeu – cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu (v. 26).

 

Viața ascetică dublată de ancorarea minții în cele de sus reprezintă spațiul propice pentru sălășluirea Împărăției lui Dumnezeu într‑o inimă neliniștită. Noi știm că Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21) și că anticipează viața veșnică aici pe pământ. Sfântul este tocmai cel care experiază anticipat această realitate a Împărăției, în Duhul Sfânt, care‑l înalță spre înălțimi nebănuite. Se întâmplă o mișcare în dublu sens, pe de‑o parte, este nevoie de un dor și de un avânt care să ne treacă în planul superior unde Duhul Sfânt acțio­nează, iar pe de altă parte, Duhul este Cel care trezește dorința după Dumnezeu în străfundul inimii. Aici se aplică paradoxul de care vorbește Scriptura privind realitatea Împărăției lui Dumnezeu „între deja și nu încă”. Invitația la sfințenie înseamnă „a‑L cuceri” pe Duhul Sfânt, dar, în cele din urmă, Duhul Sfânt este Cel care ne cucerește. Sfântul Pavel, vorbind despre acel suspin și dor, în același timp, după Împărăția lui Dumnezeu, ce caracterizează viața pe pământ, va spune: „Iar Cel ce ne‑a făcut spre aceasta este Dumnezeu, care ne‑a dat nouă arvuna Duhului” (2 Cor. 5, 5). Un mistic apusean a exprimat bine această realitate paradoxală pe care ne‑o descoperă Evanghelia de astăzi: „Înțe­lepciunea duhovnicească tainică nimeni nu o cunoaște, decât cel care o primește; nimeni nu o primește, decât cel care o dorește; nimeni nu o dorește, decât cel al cărui suflet este aprins de Duhul Sfânt, Care a fost trimis de Hristos pe pământ”.

Pericopa evanghelică din această duminică ne descrie un posibil drum în două etape. Pornim la drum cu o inimă neli­niștită, însuflețiți de un dor și un avânt care se desfășoară pe verticală, și ne folosim de poruncile Domnului, care pavează calea și indică destinația – întâlnirea cu Hristos. Iar pentru întâlnirea cu Domnul mai avem nevoie de curajul credinței, al nădejdii și al dragostei, care ne eliberează de atașamentul excesiv de această lume și ne ancorează în cer, într‑o viață de sfin­țenie, ca dar al Duhului Sfânt. Evanghelia de astăzi ne reamin­tește că desăvârșirea nu se realizează într‑o viață morală, ci într‑o viață de sfințenie. Aici rezidă și vocația Bisericii noastre Ortodoxe, școala unde devenim sfinți.

Virgil Gheorghiu sugerează acest salt calitativ și, simultan, lipsa de avânt a omului contemporan atunci când afirmă: „De ce să accepți să fii soldat când poți deveni general? De ce să fii valet când poți deveni împărat? Dacă sfințenia e la îndemâna întregii lumi, de ce atunci întreaga lume dorește să devină orice altceva, dar nu sfânt?... În zilele noastre, omul vrea să ajungă în cosmos, pe Lună, pe planetele Marte, Venus, Mercur. Pretutindeni. E un lucru frumos și foarte înalt. Dar în rai, care e încă și mai înalt și mai frumos, nimeni nu vrea să ajungă. Nimeni nu vrea să devină sfânt”.

Domnul îi spune lui Moise: „Suie‑te în munte și stai acolo” (Ieș. 24, 12). El ne cheamă și pe noi și ne așteaptă Sus. Îl căutăm pentru că El ne‑a căutat mai întâi. Acceptăm invitația de a ne întâlni cu El pe munte. Dar pentru a face acest pelerinaj avem nevoie de un răgaz, avem nevoie să ne oprim din cele zilnice: „Opriți‑vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu” (Ps. 45, 10). Ajungând la întâlnirea noastră cu Domnul, primim o altă poruncă: „Du‑te, coboară‑te, apoi te vei sui, tu și Aaron împreună cu tine” (Ieș. 19, 24). Și aici intervine dimensiunea misionară a experienței întâlnirii noastre cu Hristos. Muntele Sinai trebuie urcat la început de unul singur, dar a doua oară împreună cu alții, și nu numai ca alpinist, ci și ca ghid sau călăuză. Și modul prin care îi convingem și pe ceilalți să urce cu noi este transformarea noastră personală, asemenea lui Moise, care s‑a umplut de slava dumnezeiască. În felul acesta devenim umbre ale slavei lui Hristos în lume, capabile să cucerească și pe alții pe calea vieții veșnice și, în cele din urmă, pe calea desăvârșirii. Amin.