Colocviile Putnei, ediţia a XVII-a, Mănăstirea Putna

ziua a II-a

A doua zi a Colocviilor Putnei din acest an a coincis cu aniversarea a 546 ani de la sfinţirea bisericii mănăstirii Putna, duminică, 3 septembrie 1469, la prăznuirea Sf. Cuvios Teoctist din Gaza. Lucrările au început cu comunicarea Prof. univ. Dr. Oliver Jens Schmitt, Rezistenţa împotriva cuceririi otomane în spaţiul balcanic: o privire comparativă, care a arătat că succesul otoman în Balcani a fost înlesnit de lipsa de coeziune, de unitate, de colaborare a puterilor ortodoxe care nu şi-au dat seama de pericolul otoman. Mai mult, o parte din elita otomană era recrutată dintre conducătorii regionali, inclusiv ortodocşi convertiţi sau nu la islam, cum e cazul simbiozei politice între elitele ortodoxe sârbe şi otomani în prima jumătate a secolului al XV-lea – după ce nobilimea sârbească a fost silită să accepte vasalitatea otomană, aceasta s-a distins în slujba sultanilor: la Rovine, la Ankara (unde sârbii au salvat oastea otomană) şi mai târziu la Tesalonic şi Ţarigrad. Se constată o familiaritate culturală, politică şi dinastică între cuceritori şi cuceriţi, mult mai mare decât cea între ortodocşi şi catolici. Această dinamică balcanică a împiedicat poziţii radicale, adică eliminarea otomanilor din spaţiul balcanic, pe care ar fi putut-o realiza numai o alianţă cu puterile extra-regionale. În plus, elita ortodoxă balcanică a subestimat puterea otomană, până înspre anul 1360. De exemplu, împăraţii creștini din spațiul balcanic au chemat în ajutor trupe otomane în conflictele dintre ei. Ultimul conflict bizantino-bulgar s-a desfăşurat în 1364 în plină ofensivă otomană.

În continuare, Conf. univ. Dr. Marius Diaconescu, în comunicarea Semnificaţiile omagiului de vasalitate al lui Ştefan cel Mare faţă de Matia Corvin. Necesitatea redefinirii lui în istoriografia română, a vorbit despre faptul că în timp ce relaţiile de vasalitate ale domnitorilor români faţă de regii Poloniei au fost acceptate în istoriografia română, cele faţă de regii Ungariei au fost tot timpul privite prin prisma antagonismului româno-maghiar. Domnia Sa a prezentat un document din vara anului 1475 în care doi soli au fost trimişi de Matia Corvin în Moldova pentru a prelua jurământul de vasalitate prestat de Ştefan cel Mare. Apoi a adus explicații pe marginea acestui gest. Pentru Ştefan, gestul a fost în mod categoric un compromis, având în vedere marea presiune otomană din acei ani. Pentru Matia, vasalitatea Moldovei era foarte importantă, având în vedere memoria istorică de la curtea din Buda din timpurile, nu mai târziu de cele ale tatălui său, Iancu de Hunedoara, când domnitorii Moldovei erau vasali ai Coroanei ungare. În plus, Matia a încercat să-şi respecte datoria de suzeran, trimiţând ajutor armat în sprijinul lui Ştefan după lupta de la Războieni, când apropierea armatei maghiare l-a făcut pe sultan să dea semnalul de retragere din Moldova, retragere care a luat forma mai degrabă a unei fugi din calea unui adversar care-şi regrupase forţele.

Alianţe. Strategii

Domnul Nagy Pienaru, în comunicarea Moldova lui Ştefan cel Mare în cronica Opt Paradisuri de Idris Bitlisi, a pus în evidenţă o cronică a unui kurd, care a scris în persană, din porunca unui sultan turc, o cronică a sultanilor osmani – opt la număr până în acel moment, de unde şi titlul cronicii. Acest cronicar, născut în jurul anului 1450, este singular prin aceea că scrie pozitiv despre Ştefan cel Mare, un cronicar care, aşadar, a rezistat cenzurii de la curtea sultanului. Astfel în pasajul despre lupta de la Vaslui, din 1475, el scrie: „Stăpânitorul Moldovei era un ghiaur care gustase din amărăciunea şi dulceaţa vieţii şi care îi întrecea pe toţi prin vitejie” şi sfârşeşte prin a spune că armata otomană „a suferit o mare înfrângere”, care a amărât inima sultanului Mehmed al II-lea. De asemenea, cronica furnizează detalii şi despre campania sultanală din 1476 şi despre dramatismul luptei de la Războieni – Valea Albă.

După o scurtă pauză a urmat comunicarea domnului Liviu Cîmpeanu, Atunci şi tătarii au lovit Ţara Moldovei din partea aceea... Observaţii asupra conflictului moldo-tătar din vara anului 1476, care şi-a propus o analiză critică a tuturor izvoarelor ce privesc conflictul moldo-tătar din vara anului 1476, când tătarii crâmleni din clanul Şirin, conduşi de mârzacul Eminek, au năvălit în Moldova în sprijinul campaniei otomane condusă de însuşi Mehmed al II-lea. Autorul a înlăturat anumite neadevăruri strecurate din surse secundare în istoriografie şi a stabilit că această invazie, a aproximativ 10.000 de tătari, s-a petrecut la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie a acelui an şi că a fost interceptată şi zdrobită de un corp de oaste al lui Ştefan cel Mare, fiind eliberaţi în jur de 5.000 de robi, pe care apucaseră să-i ia tătarii. Astfel, această victorie a marelui Ştefan ar trebui situată la locul cuvenit în istoriografia noastră.

În continuare, studentul Mihai Anatolii Ciobanu a vorbit despre Soli moscoviţi la curtea lui Ştefan vodă. Chipuri de oameni şi faptele lor. A ieşit în evidenţă faptul că solii moscoviţi făceau parte din marea nobilime moscovită, încă o dovadă a faptului că Moldova se afla în primul nivel de importanţă (din totalul de trei) în diplomaţia Marelui Cnezat al Moscovei.

Secţiunea de dimineaţă s-a încheiat cu comunicarea domnului Ovidiu Cristea, directorul Institutului „Nicolae Iorga” al Academiei Române, care a vorbit despre faptul că Brăila, îndeosebi din cauza importantelor venituri comerciale, a reprezentat un măr al discordiei între Moldova şi Ţara Românească în secolele XV şi XVI.

Preşedintele secţiunii de dimineaţă, Prof. univ. Ştefan S. Gorovei, a încheiat lucrările spunând: „comunicarea profesorului Schmitt ne permite să înţelegem mai bine şi rezistenţa Moldovei, şi succesul acestei rezistenţe în timpul lui Ştefan cel Mare. Aceasta pentru că în veacul al XIV-lea şi prima jumătate a veacului al XV-lea marile succese ale Imperiului Otoman nu s-au datorat atât puterii otomane, cât slăbiciunii creştinilor, care n-au fost capabili să vadă dincolo de vârful nasului. Este ceea ce a încercat să facă Ştefan cel Mare prin sistemul său de alianţe. Dar nu e mai puţin adevărat că Ştefan cel Mare vine după ce toată această tragică experienţă fusese consumată. A învăţat din ea, aşa cum se vede foarte bine din scrisoarea pe care a adresat-o marelui cneaz Ivan al III-lea: «multe împărăţii au fost şi toate s-au prăbuşit sub loviturile păgânului, pentru că n-am fost uniţi.» Cred că aceasta este învăţătura care se desprinde cel mai bine, şi pentru trecut şi pentru prezent, fără îndoială şi pentru viitor: să rămânem uniţi, să rămânem împreună!” Lucrările au continuat în după-amiaza zilei cu comunicarea monahului Alexie Cojocaru de la Mănăstirea Putna care a vorbit despre Date noi despre dvera lui Bogdan al III-lea (1510). Astfel părintele, continuând, completând şi îndreptând munca predecesorilor pe acest subiect, Petre Năsturel şi Claudiu Paradais, a identificat numele corect al unora dintre cetăţile reprezentate de pe monumentala dveră aflată la Putna şi a demonstrat că numele celui de-al treilea călugăr putnean care au participat la realizarea broderiei, pe lângă Zosima şi Mard(ar)e, este Iosif, şi nu Ioil cum s-a considerat până acum.

Ctitori ai Mănăstirii Putna din veacurile XVII–XVIII

În continuare, domnul Silviu Tabac a dat citire comunicării domnului Alexandru Pascal de la Moscova, Un Tetraevanghel necunoscut al ieromonahului Macarie de la Putna (1529) dintr-o colecţie privată, care a adus în circuitul ştiinţific un manuscris copiat din porunca lui Petru Rareş în decembrie 1529 de ieromonahul putnean Macarie şi care se află în prezent în posesia unui colecţionar rus. Pe lângă descrierea manuscrisului, cu frumoasele lui ornamente, un element de noutate l-a reprezentat nota celui care l-a scris privind faptul că el era „duhovnicul mitropolitului Sucevei, chir Teoctist (al II-lea)”. Până în prezent era cunoscut doar un singur manuscris ieşit de sub pana ieromonahului Macarie – Tetraevanghelul de la 1529, aflat în biblioteca Mănăstirii Rila din Bulgaria.

Monahul Iustin Taban, de la Mănăstirea Putna, a vorbit despre Mitropolitul Anastasie al Moldovei şi statutul său excepţional în anii de retragere la Putna (1578–1588), subliniind atât caracterul său deosebit, cât şi relaţia sa apropiată cu domnitorul Petru Şchiopul şi statutul său de ctitor al mănăstirii Putna.

Apoi domnul Mihai-Bogdan Atanasiu a vorbit despre Ctitori ai Mănăstirii Putna din veacurile XVII–XVIII. Note prosopografice, iar domnul Bogdan Mateescu despre Familie şi gospodărie în Putna în prima jumătate a secolului XIX. O perspectivă demografică şi genealogică.

Ultima comunicare a zilei a fost cea a domnului Mihai Mîrza, Constantin vodă Racoviţă, mănăstirile şi târgurile din Moldova. Istoria unor danii controversate, care a vorbit despre strădaniile clerului din Moldova de a înlătura concurenţa şi influenţa grecească prin întărirea monahismului autohton. Pentru atingerea acestui obiectiv înalţii prelaţi moldoveni au încurajat reconstruirea şi restabilirea forţei economice a marilor mănăstiri de ţară (neînchinate), ctitorirea unor noi aşezăminte monahale şi înzestrarea mănăstirilor cu cărţi scrise în limba ţării. Pentru restabilirea forţei economice a mănăstirilor, ei au apelat la sprijinul domnitorul Constantin Racoviţă, care a iniţiat un vast program de reconstituire a vechilor privilegii pe care le aveau mănăstirile de ţară şi de înzestrare atât a celor vechi, dar mai ales a noilor ctitorii cu moşii domneşti din hotarele târgurilor din Moldova.

(Ieromonahul Ieremia, Mănăstirea Putna)